Eram în întârziere... Alarma nu mă trezise și uite-mă acum alergând să nu întârzii la întâlnirea cu iubitul meu și mai trebuia să-mi plătesc și factura la telefon. După un calcul aproximativ simplu am stabilit că îmi ajunge timpul și nu o să mă prăbușec în penibil întârziând la întâlnirea noastră aniversară a unui an împreună. Când am ajuns la ghișeu era o coadă infernal de lungă. Am așteptat 5 minute, 10 minute, dar casierița se mișca în reluare. Am strigat la ea din spatele încăperii:
- Credeți că vă puteți mișca mai repede? Mă grăbesc aici!!!
- Imediat, domnișoară, mă mișc cât de repede pot! Nu ești singura care se grăbește!
Am mai așteptat alte 15 minute, apoi am mers la domnul care era la rând imediat după clientul ce era acum servit și l-am rugat politicos:
- Vă rog frumos, am o problemă foarte importantă, credeți că mă puteți lăsa înaintea dumneavoastră?
- Desigur domnișoară.
- Vă mulțumesc frumos!
Și când am vrut să trec înaintea lui acesta s-a întors și i-am văzut fața. Chiar și atunci când îl privisem din profil îmi păruse cunoscut, dar acum eram sigură. Era el, străinul din tren. Am simțit cum mi se înmoaie picioarele. Cum era posibil așa ceva? Poate îl confund, m-am gândit eu, dar nu! Un astfel de om este imposibil să nu îl recunosc, m-am răzgândit. Prezența sa era impecabilă, îmbrăcat tot intr-un costum elegant, de astă dată de un maro, culoarea stejarului, iar cârlionții săi încă se jucau drăgălași în coada sa strânsă la spate. Ceva din acel aspect retro îi dădea un aer original, pe care nu și-l poate permite orice bărbat, însă el era un adevărat cavaler. Nu știam ce să fac!! Ar trebui să-i vorbesc, să-i spun că l-am recunoscut? Nuu!! Aș părea o ciudată care urmărește oamenii în tren. Îi voi spune doar că îl cunosc de undeva? chipul său îmi pare familiar? Nu. Atunci aș suna ca o nechibzuită, o încrezută ce nu colerează un nume cu o față. Asta e! Mă dau bătuta...
Îmi plătesc factură și mă indrept către ieșire când îmi vine ideea salvatoare. L-am așteptat afară unde i-am oferit numărul meu de telefon și o invitație la cafea, în semn de mulțumire că mi-a cedat locul său la coadă. Acesta a luat bilețelul și a promis că v-a suna, dar nu a părut prea convingător rostind acele cuvinte.
Desigur, te voi suna! Mulțumesc pentru invitație. Desigur, te voi suna! Mulțumesc pentru invitație. Desigur, te voi.... aceste cuvinte mi-au răsunat în cap multe săptămâni, iar câteva zile am retrăit chinul pe care îl traversasem în urmă cu 2 ani când îl văzusem pentru prima oara. E ceva la omul acesta, ceva special, fascinant... Aceea revedere mi-a dat fiori, acum străinul nu mai e doar o amintire....
