Gustul dragostei- „Moştenirea" Volumul |

Capitolul 16

O săptămână mai târziu,
30 iunie

Zilele călduroase începură a-și pierde din vigoare. O briză încântătoare înveșmânta întreg Aberdeenul. În săptămâna care trecuse dubiosului eveniment, Ian se ocupase de cercetarea lui Arnold Peak. Bărbatul ieșise din închisoare și ajunsese în Seul, iar imaginile pe care un detectiv particular i le trimisese atestau asta. În fiecare fotografie era surprins pictând sau luând masa în oraș.

Atunci, cum naiba se petrecuseră toate aceste evenimente? Și dacă Arnold Peak era ținta greșită? Fusese parte a trecutului ei. Și? Poate că își învățase lecția. Dacă nu, avea el să îl educe. Se lăsă pe spate, în scaunul de la birou, și oftă.

Nu știa de unde să înceapă căutările. Poliția făcea investigații, dar Ian nu avea încredere în calitatea cercetărilor organelor competente. Criminalul putea lovi oricând și oricum. O putea răni pe Will, gând care făcu ca un fior de teamă să se prelungească pe coloana lui vertebrală. Nu putea permite asta!

După câteva zile de teamă și după o noapte de coșmar, Will începuse a-și reveni. Ulterior, fusese la un control medical care dovedea că era bine, deși doctorul îi interzisese lui să mai lucreze. Intra în a șaptea lună, și evenimentele o consumaseră. Avea nevoie de fericire și relaxare. Normal că femeia se împotrivise, dar doctorul, spre deosebire de Ian, era un bărbat care știuse cum să convingă; acceptase, în cele din urmă.

O sunase cu câteva minute în urmă pentru a vedea ce face și aflase că luase cina și că avea o poftă nebună de un mousse.

Trebuia să se ducă și el acasă, la Will. De o săptămână dormea la Will acasa și își luase chiar și câteva haine. Casa ei purta acum și amprenta lui. Zâmbi. Will era cel mai frumos lucru care i se întâmplase vreodată. Era spontană, plinuță și pofticioasă. Era țâfnoasă si nesătulă în pat. Era pasională, seducătoare și ușor de convins acum. Era a lui.

Se ridică de pe scaun și când își strânse laptopul se auzi un ciocănit. Ian își ridică ochii și îl văzu pe bărbatul care îl făcea să-și dorească să îl batî. Bread... Își încleștă pumnii și îl privi. Sentimentul antipatic era reciproc. Dacă el simțea ură și dezgust față de Bread, în privirea oponentului se simțea același sentiment.

- Da?, își încleștă maxilarul.

- Ăăă... Am venit să cer concediu.

- Prea bine, îl ai. Continuă să își strângă lucrurile, când îl auzi întrebând:

- Așa repede?

- Vrei concediu toată viața?, ridică Ian o sprânceană.

Bread își strânse pumnii și zise:

- Ascultă aici, domnule „Eu sunt mare și tare", Will nu e a ta! Nu va fi niciodată a ta! Ea este...

Rămase cu mâna suspendată pe servietă, șocat, dar știu să mascheze bine starea. Își ridică ochii, ca un animal feroce, și îl privi cu dezgust. Deschise gura și mârâi amenințător:

- Ce este?

Bread își reveni parcă dintr-o hipnoză.

- ...a nimănui. Da. A nimănui. Bu... bu... nă ziua!

Și ieși.

Ce dracu' însemnase asta?!

Will nu era a lui? Mincinosul! Will era a lui. Acum ea avea încredere în el, cum dovedise destăinuirea ei și, în ceea ce o privea, absolut totul era al lui. Totul, Ian. Dar inima ei?

Îi spusese ea oare că îl iubește? M-am îndrăgostit de el... Și dacă dragostea pentru Arnold Peak fusese atât de mare, încât inima ei încă îi mai aparținea? Ce se întâmpla cu el? Își privi mâinile. Să fie a lui? Nu nu nu... Ea era o persoană. Nu putea fi a cuiva. Atunci, de ce își dorea cu tot dinadinsul inima ei?