„Dragă jurnalule.
Realizez că devin din ce în ce mai absurdă pe zi ce trece. Mai nou cred că trucajele din filmele de doi bani sunt reale şi gata să îmi ofere şi mie povesta perfectă să impresioneze până şi muştele, şi eventual băbuţele ce stau zi-de-zi în faţa televizorului, inundându-şi şoricei de atâtea lacrimi amare că doar iar a murit Miguel în reluare.
Dar uite că se întampla minunea şi pe la mine prin zonă. Nu ştiu ce mi-a venit, dar tipa din: 7 lucruri de făcut până la 30 de ani, mi se aseamană. Amăndoua suntem băntuite de atâtea vise aproape irealizabile, dar totuşi sperăm că intr-o bună zi o să ni se indeplinească una din miile de dorinţe. Aşa că am facut o lista,şi trebuie să menţionezcă e cam tâmpită, cu: 10 dorinţe pe care vreau să mi se implinească până la nouasprezece ani. Hei,şi ce, am saptesprezece în momentu de faţă, deci sper că doi ani sunt de ajuns, nu? Şi apoi sunt lucruri destul de realiste...deci nu poate fi aşa greu. Cred...
Spre final am mazgâlit foaia cu niste creioane verzi, şi am bagat si ceva steluţe şi inimioare de efect, şi am îngrămădit-o sub posteru’ cu Riri în speranţa că nimeni nu va găsi nimic iar eu imi voi aduce aminte peste doi ani de bucata asta de hârtie. Dar să fim sinceri, ce poţi sa-i ceri unui creier de pinguin ca al meu? Mai vedem noi mai târziu, dar acuma sunt nevoită să-ţi dau papuci,şi să mă tirez în pătuţ că-mi cad ochii din cap şi după’aia mi-e lene să cotrobăi pe jos după ei...Noapte bună de culcuş jurnalule! Ne vedem când imi aduc aminte de tine!
Iulie 19, 2011”
Închisesem caieţelul verzui şi-l aruncai undeva rătăcit printre caietele vechi de scoală, un loc unde ştiam că nimeni nu îndrăzneşte să se uite, mai ales eu...era vacanţă, ce-mi păsa mie de chestiile alea fără sens? Cu coada ochiului observasem că era trecut de doua dimineţa, şi nu prea aveam chef să fiu bântuită de câteva creaturi plictisite ce dorm viz-a-viz de camera mea. Am suspinat şi m-am aruncat direct în pat şi spre surprinderea mea, adormisem în câteva secunde. Se pare ca oboseala era un bun sedativ.
Dimineaţă pe la ora opt, fusesem trezită de buna mea prietenă ce nu prea ştie ce e ăla somn. Încercam să ignor soneria telefonului dar devenea din ce in ce mai insitentă pe minut ce trecea, şi într-un final i-am răspuns cu un ton morocănos.
-Ai idee căt e ceasu’? Sau nici acum nu ai realizat că e vacanţă?
-Da, da, da..bine, trecem peste... Ai auzit veştile?
Mi-am dat ochii peste cap, eram apoi sigură că avea iar cine ştie ce să-mi zică despre cine ştie ce paraşută.
-Uimeşte-mă dacă poţi!...
Se simtea in glasu’ meu că nu prea aveam chef.
-Stai liniştită femeie, nu mai ştiu nimic despre aia, te-am sunat să te rog să vi cu mine la un shopping azi, da’ văd că n-ai niciun chef...
Slavă cerului că nu e altă bârfă, însă era mai rău. Cumparături! Da bine. Cumpăraturile sunt super, dar nu când le faci cu Mari.
-Eh...nu ştiu ce să zic...
Încercam să ezit dar ea se comporta ca un căteluş părăsit...
-Hai te rog eu frumuşel, vino cu mine...
-Mari, sper că n-ai uitat ce ai făcut ultima dată când am venit cu tine la cumpărături, şi mai ales era şi Liz acolo, şi şti în ce hal ne-ai făcut să aratăm.
