Din Umbră

6. Discuții

O văd cum părăsește supusă apartamentul. Un zâmbet îmi încolțește în colțul buzelor. Într-un fel mă bucur că cele două s-au mutat lângă mine, însă când privesc realistic asupra problemei, nu mă încântă deloc. Ce naiba a fost în capul ei?

-Ce naiba a fost în capul tău? o întreb pe blonda din fața mea.

-Nu ești fericit să ne ai aici, cu tine?

-Emily, mă aduci în pragul nebuniei!  Așa făceai mereu și în facultate, mai ales la cursurile domnului Adams... Ce nostalgic! Ce vremuri!

-A fost o minciună mică! Mi-a scăpat!

-Serios? Ți-a scăpat un detaliu: eu nu sunt atât de bătrân ca tine!

-Oh, mai taci! Sunt cu trei luni mai mare ca tine, în plus la facultate nu are importanță vârsta! Se vede că nu ai urmat o facultate de cifre!

Îmi dau ochii peste cap jucăuș și-i ciufulesc creștetul capului cu mâna stângă. 

-Vreau să-mi cer scuze pentru comportamentul meu din ultimii ani cu privire la relațiile tale amoroase. În apărarea mea, nu știam de orientările tale...

-E în regulă, numai că mă durea inima când tu cu Kevin vă băteați joc de mine! 

-Săracul de tine! mă ia și mă strânge în brațe.

-M-am obișnuit să fiu luat peste picior de lumea din jur...

-Nu mai îmi spune! Nu vreau să aud! 

-E dureros, gândește-te cum e să trăiești pe propria-ți piele!

-Am o singură întrebare: l-ai iubit cumva pe Kevin?

-Emily! De ce îmi faci una ca asta!? mă tângui.

-Acum iubești pe cineva?

-Nu știu dacă este neapărat iubire... îmi e tare greu să vorbesc despre problemele mele...

-Deschide-ți inima Dean! Mereu o poți face în fața mea!

-Ok, încerc. Inspir adânc și încep: nu știu dacă este dragoste, dar de fiecare dată când îl văd simt nevoia să-l țin în brațe și să-l protejez. Mă uit la el pe furiș, pentru că altfel aș fi condamnat. Adorm cu gândul la el, mă trezesc cu imaginea lui în tricoul acela negru, cu acei bocanci negrii, părul șaten și blugii negrii. Meseria pe care o am îmi permite să îmi schimb indentitatea, dar inima nu poate fi schimbată.

Îmi termin monologul inventat pe loc și mă întorc cu privirea asupra femeii de pe canapea. Aceasta își șterge lacrimile formate, își suflă nasul într-o batistă și se uită la mine cu niște ochi plini de milă. Mai milă îmi este mie de ea.

-Te-ai îndrăgostit! exclamă și pufnește în plâns. Kevin ar fi mândru de tine!

Nu, Kevin m-ar bate pe umăr în secunda asta și m-ar trage afară din apartament. Apoi, am râde pe săturate de sora și iubita lui. Ne-am întoarce din nou serioși la Emily. Kevin s-ar uita la mine pe furiș și mi-ar face semnul de „ok". 

-Asta ascunzi în cameră?

-Nu pot să-ți răspund! redevin serios: Să nu intri acolo!

-Bine, am priceput!

-Acum: de ce v-ați mutat aici?

-Nu e evident? Știam că vei veghea de trei ori mai mult asupra lui Fleur decât o făceai până acum, așa că ți-am simplificat munca!

Ba nu, mi-ai complicat-o! Și încă într-un mod în care nu mai am cum să o simplific.

-Să vezi ce șocată a fost să te vadă îmbrăcat normal! La Universitate te îmbraci ca un g... . Scuze! se scuză rapid.

-...

-Dean, jur că nu am vrut să te jignesc!

-Știu. 

-Plec imediat. O ultimă întrebare: când mă trimite John pe oriunde, pot să o las pe Fleur pe mâna ta? Adică să stea aici serile, să nu se plictisească?

Simt cum un bolovan invizibil cum pică din cer asupra mea, mă lasă pe jos inconștient, dar nu mă doare. Însă ceea ce-mi cere Emily este sinucidere pură. Fata asta vrea să mă ucidă, problema este că mă și torturează.

-Desigur.

-Mai am o ultimă, ultimă întrebare: ce ești tu...?

-...

-De aceia te îmbraci așa dur, ca să induci lumea în eroare, ca lumea să nu te considere gay, ca lumea să nu știe că tu ești femeia...

Pleacă. După un minut încep să râd. Par nebun probabil că râd singur în apartament. Defapt chiar sunt. Ce bărbat ar minți în halul acesta numai pentru amuzament? Numai unul care cunoaște „Legiile sfinte ale lui Kevin" din ghidul „Cum să trăiești fericit" a lui Kevin. Legea 1: fă din orice problemă un motiv de distracție.

Problema mea numărul unu este că Fleur se află la câțiva metrii de mine, la un perete distanță. Bineînțeles că este bine că sunt aproape de ea, orice se întâmplă pot auzi cu ușurință. Este tortură curată să îndrăgești timp de un an de la distanță pe cineva, mai greu este să te îndrăgostești în câteva săptămâni, dar ceea ce este imposibil este să stai alături de persoana respectivă 24/7. 

De ce naiba m-am lăsat înțepat de nenorocita aia de săgeată? De ce? Și mai grav: de ce iubesc fata a cărui frate l-am ucis? Pentru că știu că dragostea mea este imposibilă. Sună demn de milă faptul că știu că nu voi putea fi acea persoană care să-i aline durerea, care să o ajute, care să o iubească, dar deși știu toate astea încă sper la ceva imposibil. Sper la ceva divin, ceva a cărui formă nu o cunosc. Sper la un miracol care să transforme dragostea mea în ceva posibil. Și ce dacă apare miracolul? Ea oricum nu se va uita la mine, la un criminal josnic.