Paradox între noi doi

2. Cunoaştere şi necunoscut

" Ne aparținem unul altuia. Dar ce se întâmplă când uitare ne desparte? Nu te uit. Nici tu nu mă uita. Căci pe veci voi fii a ta."

Megan Stanfield

  Dacă aş vrea un lucru, aş vrea ca el să fie bine. Câteva raze se strecoară printre jaluzele salonului care ajung până la ochii mei. Fără să mai stau mult pe gânduri îmi mut capul în altă parte. Am nevoie de somnul ăsta, de foarte mult timp nu am mai dormit aşa. Nu o să las câteva raze să mi-l strice. Câteva gânduri serii îmi trec pasager prin minte. Dumnezeule, Nick! Imediat am ridicat capul împreună cu ochi care s-au deschis instant. Patul era gol, fără nicio urmă de Nick. Oare am visat? Chiar aşa de disperată am fost încât am visat că el s-a trezit?

  Am mişcat în cercuri mâna peste patul făcut. Dar spre nefecirea mea, patul era rece, exact cum era şi sufletul meu. Am oftat. Se pare că în medicină mai avem şi iluzii ale speranței. Simțeam cum un pumn de fier îmi cuprinse inimă. Cred că el încă este la terapie intensivă. M-am ridicat de pe scaun resemnată. Trebuie să mă învăț ca el nu se va mai trezi vreodată. Cum aş putea să fiu, fără el? Uşor corpul se întoarse spre uşa paşind cu durere. Imediat uşa albă se deschise şi pe ea intră un Nick doar într-un prosop. Am simțit cum căldură mă cuprinde. Părul ravăşit şi ud de unde mai cădeau câțiva picuri de apă. Unul deja căzuse pe piept unde se prelinse uşor pe abodomenul sculptat până jos unde puțin din "V" se vedea. Dumnezeule chiar dacă a stat 27 de zile în comă corpul său încă era de zeu. Tocmai realizez că îl privesc prosopul din jurul talie sale. Imediat am ridicat privire unde am fost prins în cuşcă de privirea lui. Ma ardea pe fiecare bucățică de piele de care dispuneam. Albastru ochilor era unul senin şi doritor.

— Îmi pare rău, Megan. Am crezut că încă dormi. Nu am vrut să te trezesc

Vreau să mă trezeşti.

— Nu-i nimic. Totuşi ar fii trebuit să laşi un bilețel. Poate aveai nevoie de ajutor la pus pampersul.

  Încruntarea i se vi pe chip. Incepe să-mi placă să-l tachinez. Buzele sale se deschiseră dând glas cuvintelor:

— Stai liniştită donşoară stagiară. Sunt un om inventiv în orice situație.

— Chiar şi în situația de față? Fac aluzie la faptul că e aproape dezbrăcat decât îmbrăcat.

— Mă tem că nu vreau să fiți dată afară din cauza că ați fost sedusă de un pacient.

— Mă tem că sunt sedusă de prosopul ăla decât de dumneavoastră.

  Realizez că tocmai m-am ars singură. Dar nu mă pot abține.

— Dacă vă doriți atât de mult prosopul poftiți.

  Imediat apucă băta prosopul. Sfânta Maria, are de gând să rămână gol?! Pulsul imediat îmi crescuse. Dumnezeule nu sunt pregatită pentru asta.

— Nu! spun cu ruşine, ruşine de propriile mele dorințe. Imediat am pus mână care desfăcea prosopul.

   Din nou ajunsem periculos de el. Tocmai asta nu trebuia să fac. Dar cine se poate pune cu magnetul de Nick? Clar eu nu pot. I-am simțit încordarea când mâna mea atinse fugitiv abdomenul. Mi-am ridicat privirea spre el. Cu siguranță eram roşie la față. Dar ce mai conta. Privirea lui era copleşitoare, parcă mă gusta din privire fiecare centimetru din pielea mea. Şi să fiu al naibii pielea mea îi răspundea la tot. Privirea i se mută pe buzele mele. Gem în sinea mea la felul cum le privea, le dorea cu disperare.