Paradox între noi doi

1.Ruinat în trecut. Reconstruit în prezent.

"Ruinat printre oameni. O secundă să pierzi, un deceniu să recuperezi. M-a cuprins în tornadă, dar m-a aruncat ca o pată de cerneala de pe foaia vieți."

Nick Brown

Întuneric. Atât puteam destinde în aceea camera obscură. Auzeam vocii care roiau în jurul meu, unele mai alerte, altele mai lente. Le simțeam prezența dar nu-i puteam vedea, dar nici corpul nu mi-l simțeam. Totuși erau urme de atingeri ale acelor vocii, era incert căci de abia puteam desluşi unde mă aflam. Eram pierdut în neantul sufletului. Merit locul pentru prostimea de care am dat dovadă. Mulți oameni şi-au pierdut viața, iar eu am supraviețuit. Nu merit viață, dar nici moartea nu mă vrea. Încă aud acele strigăte pline de disperare, cereau îndurare, cereau viața, dar El nu avea milă. Nimeni nu-i stătea în cale, făcea cunoștință cu diavolul. Dur şi rece lovea nemilos fiecare camarad de al meu. Încă aud zgomotul gloanțelor simultane cum loveau trupul victimelor. Dar nu se opreau când victima înceta să mişte, ploaia de gloanțe nu înceta, pâna devenea o baltă de sânge iar ici colo câte o bucată mică a celui decăzut. Iar râsul lui, oh râsul acela în hohote de parcă moarte răsună, de-ți făcea pielea de găină. Nu ar fi trebuit să trăiesc, trebuia să mor şi eu alaturi de camarazii mei.

După câteva secunde simt ceva rece şi dureros care-mi invadează corpul. Lichidul rece se raspândea prin toate venele.Încetul cu încetul puteam să simt mână dreaptă, cu greu o mişcam. Dar cu cât o mişcam mai tare cu atât vocile din jurul meu deveneau mai alerte. Instinctiv mi-am deschis ochii, iar o lumină orbitoare îmi acaparase vederea. "Oare am ajuns în Rai?" Îmi spusem mie cu urmă de speranță ca eram mort, iar locul de aici este cel făgăduit mie. Cât de cretin sunt, raiul nu te înțeapă cu ceva, apoi deschizi ochii. Odată cu terminarea acestui gând fără speranță, ochii mei se obisnuiră cu luminozitatea. Însfârşit putea să-mi satisfac curiozitatea ce puse stăpânire pe mine. Imaginea neclară devenea din ce în ce mai clară, până când dorinta mea s-a spulberat. Priveam un tavan, cel mai probabil al unui spital. Totuşi în dreapta mea, se află o siluetă necunoscută care veghea asupră mea. Dar apoi o voce se auzise :

— Domnule Brown, mă auziți? Poate era doar un vis, trebuia să închid ochii şi să-i redeschid la loc. Aşa voi da nas în nas cu adevarul care-l cred şi-l doresc cu ardoare.

Am hotărât să închid ușor ochii. Din nou să cad în întunericul din care am venit în acest vis. Dar imediat cum aproape mă apropiam de adevarul meu, am simțit cum o mână ma apucă de umăr şi ma scâlțaie.

 — Domnule doctor îl pierdem! Vocea distrugeri adevărului meu se auzise.

Iar eu, într-o fracțiune de secundă am deschis ochii. Era totul real, nici un iad sau rai, nici-o iluzie ca aş putea să fiu cu camarazi mei. Siluetele deveneau mai clare, după îmbrăcăminte lor, totul devenea clar, eram într-un spital, şi viu. Unul dintre acele persoane se apropiase de față mea.

— Domnule Brown, cum vă simțiți?

Cu o voce raguşită, total nefamiliară mie, am rostit:

— De ce nu am murit?

Bărbatul mânji ochii. Nu se aştepta să spun asemenea lucru. Dar sunt un om sincer, şi sunt sincer când spun ca vreau să mor. Îşi aşează ochelari intr-un mod agitat şi imi spune:

— Sunteți prima persoana care-mi spune asemenea lucru.

Tonalitatea vocii lui era joasă. Se pare că avea speranța că-i voi mulțumi că mă salvat. Nu pot sa-i mulțumesc, căci dacă eram intrebat nu voiam să trăiesc, dar nu am fost. Este dreptul lui căci până la urmă era datoria lui, şi ca drept mulțumire avea nevoie de un simplu şi banal: "Mulțumesc". Am oftat căci îmi displace să mulțumesc. Mi-am dres vocea şi într-un mă ridic uşor dar sunt prins de doctor: