Paradox între noi doi

3.Regret

"Regret. Regret că te-am uitat. Mă regret pe mine. Te regret pe tine. Ne regretăm în vâltoarea uitării"

Nick Brown

    Priveam în gol. Nu am înțeles de ce propia-mi ființă mi-a fost capabilă de a o atinge. Era o necunoscută. Nimic atât de important încât să o ating în asemenea hal. Nu am respectat relația "pacient-doctor". Nu am crezut că hormonii vor fii o asemenea bătaie de cap. Totuși felul de căldură atât de familiară, dar atât de depărtată, mi-a zguduit inima.

     Un fior rece îmi străbate corpul. Eram încă în prosop. Era ceva normal. Fata asta mi-a blocat toate simțurile şi modul de gândire. Era o enigmă frumoasă, dar necurată. Eram încă blocat pe faptul că m-am lăsat purtat de hormonii în asemenea hal. Dar şi ceea ce mă întrigă mai mult era faptul că m-a lăsat. M-a lăsat să o gust. Încă îi simt gustul în gură a pielii sale. Avea o mireasma atât de pătrunzătoare, atât de perfectă.
Încă un fior îmi atacase corpul. De data această mi-am dizolvat gândurile ca zahărul în apa. M-am ridicat de pe pat. Umerii mei încă emanau căldură ei. Imposibil. E vorba de hormoni, o să-mi treacă. Am luat hainele de pat specifice pentru spital şi le-am îmbrăcat în câteva secunde. Totuşi gândul despre ea, reveni din nou. Mă cuprindea până în străfundurile sufletului meu. A venit că o adiere caldă, dar a plecat ca o furtună rece.
      Uşa salonului se deschise. Iar inima se oprise. Miile de emoții mă sagetară in orice loc din corp. S-a întors. Trebuia să-mi scuze, trebuia să o recăpăt. Imediat corpul s-a întors la rapid. Ochii s-au lungit de mărimea unui glob geografic, unul foarte mare! Iar nefericirea curgea peste chipul meu la vederea doamnei Wood, şi nu a lui Megan. Aceasta avea privirea fixă expresivă.

— Mă simt binecuvântată că nu te-am găsit în aceea ipostază.

Spuse ea gesticulând cu bastonul, iar eu i-am răspuns:

— Doamnă Wood, cred că fiecare are dreptul de intimitate, doar nu suntem în junglă.

     Mă privi uimită şi în acelaş timp cu nervozitate care dispare rapid. Totuşi curiozitatea mă încercă foarte tare. Unde era Megan? Şi de ce babornița asta dospită era în locul ei?

— Băiete dacă mai înjuri mult în gând, s-ar putea să-ți explodeze capul de la atâta împertinență.

    Ultimul cuvânt fu era şi ultima picătură din paharul său plin de amărăciune. Cu o viteză imitoare îşi întoarse corpul şi privirea ce-i arunca săgeți spre ea.

— Doamnă Wood, nu sunt argatul dumneavoastră. Suntem într-un spital, deci prin urmate sunt un pacient. Nu v-a jignit în nici un fel. Bine doar cu gândul îşi spuse în minte. Şi nu cred că merit această jignire. Deci spuneți-mi doamna cine împertinentul dintre noi?

    Înainte să mai spun ceva. Căci nu se terminase listă mea iubită de displăceri. O lovitură făcu contact cu obrazul meu. Aproape mă doborăse. Privirea mea cade pe mână ce tocmai m-a lovit. Să fiu al naibii credeam că m-a călcat un elefant pe obraz. Dar furia mi se întipărise pe chip. Durerea începu să-şi facă dureros de puternic simțită prezența.

— Prăjit nenorocit! După câte lucruri se fac în beneficiul tău. Tu tot cu nasul de tavan dai. Eşti un impertinent, băiete. Nu pretuieşti ceea ce ti se dă. În curând ceea ce prețuiai odată, cu tot sufletul, o să fie la altcineva.

    Țipă în timp ce mâna sa strânge puternic mânerul bastonului de fier. Baba asta ori ea nebună, ori eram eu împertinent. Licărire înflăcărată îi se citea în acei ochii negrii întunecați, parcă în acel moment încerca să-mi deie un sfat, ori să aibe motiv să mă lase impotent. Dar ştiu din sursă sigură că, la mânie omul spune tot ceea ce-l frustrează.