Ce sunt eu? Dacă sunt scriitor? Nu m-am gândit niciodată la mine ca la cineva special, diferit față de ceilalți, numai că eu sunt eu. Probabil asta ne diferențiază pe fiecare dintre noi. Tocmai că suntem noi înșine ne oferă autenticitate. De asta consider că e inutil să te modelezi după caracterul unei alte persoane. Cu ce ești mai deosebit? Ai parte de atenție și o falsă impresie cum că ai fi important? Dacă la asta se rezumă viața, eu unul nu știu să trăiesc. A fi singur aduce cu sine un rând lung de avantaje, printre care cel mai de preț mi se pare liniștea, acea liniște care îți conferă posibilitatea să îți ordonezi gândurile după bunul plac. Am privit liniștea ca pe un mit o vreme lungă. Nu știu ce caut eu aici, în locul ăsta unde domnește gălăgia, dar m-am adaptat treptat și am reușit să o ignor uneori. Am nevoie de liniște în momentele în care simt că cedez nervos. Când mintea refuză să mai accepte toată golgota. Am nevoie de o ploaie de vară, în timpul nopții și de o cană de cafea. Să mă pierd printre aburii cafelei și să evadez din realitate, deși am fost întotdeauna realist în privința lucrurilor, înclinând ușor spre a fi pesimist. Menținând acest echilibru între realitate și bunker-ul meu izolat fonic am reușit să depășesc orice impas. Am tras aer adânc în piept și am reflectat asupra problemei, ajungând aproape de fiecare dată la aceeași concluzie: trebuie să mă obișnuiesc și cu asta. Așadar, negăsind rezolvări am privit problema ca parte din mine. Mi-a fost greu să accept unele lucruri, dar am făcut-o. A fost dureros să privesc modul în care am fost înlocuit într-o fracțiune de secundă, asemeni unei păpuși vechi și uzate de care păpușarul se plictisi și față de care nu mai schița nici un interes de o vreme considerabilă. Am simțit pe pielea mea cum te simți după ce o persoană pleacă, târând după ea inima ta pe care i-ai încredințat-o fiindcă ai văzut ceva special în ea. La revedere "păpușarule", mi-ai oferit un ultim spectacol minunat pe care nu l-aş putea uita oricât aș încerca.
Timpul se joacă de ceva vreme cu mine și scorul este înclinat în favoarea lui. Balanța asta nu e de partea mea. Cu ce folos lupt, încleștându-mi dinții până când aceștia pocnesc? Nu știu, și totuși continui. Observ persoane din jurul meu ce renunță, și mi-am promis să nu intru printre rândurile lor. Încă o dată, eu nu sunt așa. Nu mai am vise. Visele mele sunt acum doar pleavă. Și totuși încleștez dinții în continuare dorind să aflu ce se află în spatele victoriei. De ce toată lumea râvnește atât de mult la acest premiu, și în ce poate consta? Nu pot afla decât dacă nu renunț. *Haide amice, mai poți, nu ai îndurat atât doar pentru a rămâne la stadiul ăsta.*
