Concurs de Fanficuri desfășurat în grupul „Fabrica de Vise".
Intrați în grup pentru mai multe detalii: https://www.facebook.com/groups/fabricadevise/
Coperta făcută de @RosaWolf
Îmi ridic ușor capul de pe pernă, simt un disconfort care continuă să îmi deranjeze somnul. Am adormit cu gândul la scrierile din agendă, acel scris caligrafic, acele umbre care îmi urmăreau mișcările, atâtea întrebări fără răspuns. Un sentiment care încă îmi separă trăirile între intuiție și impuls.
Disconfortul se transformă în sunete, sunete care par a fi un scandal între două persoane de sex opus, cel mai probabil un cuplu. Pentru un minut, gândul mă duce la certurile din suburbia în care am crescut, erau atât de siropoase și colorate, încât uneori aveam impresia că am plătit bilet la un teatru ieftin fără final. Se pare că nu sunt atât de singură pe cât mi s-a spus, ba mai mult de atât, sunt chiar exagerat de deranjată.
Mă ridic încet și îmi caut halatul, zgomotul se întețește și parcă îmi sapă în timpane. Încă nu reușesc să disting discuția, însă mă amețește concentrarea asupra vocilor. Afară e întuneric, pesemne că nu am dormit mult, prin ferestrele imense intră razele astrului nocturn, care mă ajută să găsesc ușa. Evit să aprind lumina, prefer să țin ochii pe jumătate închiși, astfel nu voi alunga tot somnul, o să cobor, o să le spun să tacă și revin să mă odihnesc. Mâine voi lămuri cu proprietarul de ce nu sunt lăsată să îmi văd de singurătățile și depresiile mele. Mă îndrept spre salon, unde privirea mi se lovește de o tânără silfidă, cu fața de un galben macabru. Părul care are o nuanță de putred îi coboară pe umeri în șuvițe perfect aranjate, până aproape de abdomen, care din perspectiva mea de mamă, ascunde o sarcină aproape de termen. I-aș ura cu draga inimă naștere ușoară, dar e genul acela de femeie pe care o poți folosi pe post de trâmbiță la tarabele comercianților sau pe post de goarnă la înmormântare. Deci, detest categoric să știu că lumea se perpetuează cu specia umanoidă, născută din pițipoance.
Ca și când prezența mea nu deranjează pe nimeni, discuția continuă. De pe fotoliul din fata șemineului, un domn ce pare mai mult o radiografie ambulantă, ridică vocea spre gravidă:
— Mărioară, știi bine că am renunțat la tronul iadului pentru tine! Dacă acest copil nu este al meu, îți iau nemurirea!
— Puțin mă interesează nemurirea ta, să știi că pot obține alta!
Ce dracu îmi aud urechile? Asta e o crimă pentru univers, pițipoancă nemuritoare? Se pare că nici demonii nu mai sunt ce au fost.
— Ființă fără orgolii ce ești, îți iau rația de pe DevilCard, te las fără bani de cumpărături on-iad și fără abonament la Hell-Spa!
— Panseluță, cum îți permiți? Așa jignire nu am mai primit din ziua în care ai mei au refuzat să îmi cumpere ultimul model de Iphone! Cum aș putea să te înșel?!
— Mărioară, nu te pune cu mine, simt miros de Mușchețel și știu bine că ți se scurg ochii după mizerabilul ăla de pricolici!
— Să știi că, indiferent de natura copilului, o să fie în grădina ta, va trebui să îl crești... Și doar știi, eu tot pe tine te iubesc, Întunecimea ta! Sau poate preferi să îmi plătești o pensie alimentară mortală?
Dacă mai ascult două fraze din siropoșeniile morților, cred că îmi schimb părerea despre lumea întunericului. Tare vreau să știu că nu astfel de specimene ne bântuie.
Îmi arunc privirea în oglindă și îmi văd reflecția cum râde în hohote. Pe semne că se distrează de minune de trauma urechilor mele. Apuc un papuc și dintr-o mișcare, sparg oglinda în câteva zeci de cioburi, care refuză să cadă. Da, bravo mie! Acum am înmulțit spectatorii, toate cioburile reflectă bucăți cu chipul meu vădit mult mai amuzat de drama mea. Bine măcar că nu pot auzi acest râs multiplicat.
Îmi întorc trupul obosit și rămân blocată de privirea celor două ființe. Parcă eu sunt cea cu deranjul pe aici, cei drept o nesimțită mă găsesc. Cum să deranjez scandalul oamenilor, la miez de noapte, cu somnul meu? Chiar îmi dau două palme în gând și le zâmbesc.
— Bună seara! Vă deranjează dacă mutați discuția mai departe de zona de captare a undelor sonore ale urechilor mele?
Cei doi se uită la mine lung, fără să schițeze nimic. Privesc pe lângă mine și mă scutur ușor, îmi dau cu mâna peste față, poate chiar am ceva pe mine și nu văd. Ah, cum de nu m-am gândit că ei vorbesc limba demonică? Dacă nu spărgeam oglinda, ceream ajutorul reflexiei mele. Da' de unde?! Mumiile astea vii sunt proaste cu diplomă draconică.
— Hei! Vietăți nocturne sau ce sunteți, încerc să dorm și vreau liniște! Dacă aveți probleme de cuplu, luați-vă ore de consiliere psihologică! Vă dau eu un pont bun sau poate în iad la voi, sunt terapeuții mai buni. Dacă vreți să mă bântuiți, ce ziceți, o lăsăm pe mâine seară? Nu de alta, dar sunt obosită și să mă pregătesc și eu cu câteva sperieturi, fața ta, Mărioară, chiar merită una.
Domnul radiografie zâmbește în colțul gurii și se apropie încet de mine. Pașii lui sunt ușor împiedicați, ar vrea să pară un mers seducător, însă mă tem că îl împiedică un colț de covor și îl face să pice la picioarele mele. Ca și când totul ar face parte din coregrafie, se ridică în viteză și îmi pretinde mâna dreaptă între oasele lui reci. Mă cutremur și mai că îmi vin toate organele interne în gât, când îi văd carnea în putrefacție, pe care o poartă în loc de gură, cum îmi atinge încet mâna. Așa sărut de mână mai rar, mă gândesc repede cu ce aș putea să mă dezinfectez.
— Panseluță, Panseluță Vampirel! Supus dorințelor dumnevoastră, stimabilă doamnă! Mă tem că nu v-am reținut numele...
— Coșmarul morții tale mă numesc și dacă tot îmi ești supus, ce zici, îți iei matracuca umblătoare și schimbați macazul? Hai, mai la deal, că-i mai răcoare, poate vă întrețineți mai bine!
Fosila nu îmi dă ascultare, îmi tot dă târcoale cu șarmul lui de mort putrezit.
— Despre cine vorbești, despre domnișoara? O supusă de-a mea...
Ah, că atât mi-a trebuit să îl las să vorbească mai mult, că a pornit și megafonul revoluției.
— Cum îndrăznești, pocitanie? Îți port copilul în pântece! Am împlinit 2856 de ani de căsnicie întunecați! Rușine să îți fie, alcoolist vampiric ce poți fi, sugeai sânge de șobolan când te-am cunoscut eu, pe spatele meu te-ai ridicat și ai ajuns și tu la câini de rasă!
Totul se învârte în jurul meu. Am venit aici să îmi vindec depresiile, frustrările și fricile, dar cred că o să plec direct la nebuni. Științific vorbind, fosilele sunt deja moarte, îmi iau adio de la satisfacția supremă de a le omorî eu. Mă întorc în cameră cu speranța ca măcar raiul să mai fie ce-a fost.
*** Îmi ridic ușor trupul, e dimineață și eu am adormit cu capul pe tabletă. Wattpad-ul mi-a mâncat nopți la rând, ultimul roman de succes pe care l-am citit era ,,Matrița clișeului". Se pare că m-am făcut părtașă la un coșmar tragi-comic.
