Cold bodies

Start cu Pufi

 Aveam 3 ani, îmi amintesc rochiţa mea verde, preferată, pătată cu suc de portocale de către copilul vecinului. Nu-mi păsa, mă jucam la infinit, nu ţineam cont de oră, de fapt, nu existau ore, existau doar momente în care mă jucam şi momente în care nu. Intram în casele de alături şi mă ascundeam pana se întuneca, până nu mai rămânea niciun copil pe stradă, niciun câine treaz, niciun om de pânda. Petreceam ore în şir în casele altor oameni, fără să ştiu de ce şi fără să mă cuprindă teama de necunoscut. Bunica mă cauta de fiecare dată. Îmi amintesc că odată eram în casa celui mai bun prieten de pe vremea aia (acum el s-a căsătorit şi probabil o să aibă un copil în curând). Ciudat este că deşi îmi era cel mai bun prieten, nu am nicio amintire cu el. Niciun zâmbet, niciun moment, n-am nicio tresărire la auzul numelui său. Tot ce ştiu e din ce mi-a povestit mama. Mă ascundeam după uşa de la bucătărie sperând că n-o să mă găsească nimeni, stăteam chitită şi auzeam cum oamenii mari îmi strigă numele urmat de "Unde o fi?". Mă găseau şi pareau mai încântaţi decât eram eu de joc. De fapt, eu nu mă jucat, eu mă ascundeam de-adevăratelea. Îmi cream un spaţiu al meu, superior lumii în care trăiam, pe care adulţii erau incapabili a-l înţelege. Ceva al meu. Ca un tricou cumpărat din primul salariu sau un castel de nisip la care ai muncit toata ziua şi de care eşti mândru mult timp de atunci încolo. 

Ceea ce încerc să-mi amintesc din copilărie şi nu pot sunt momentele triste. Nu ştiu dacă se datorează faptului că eram foarte mică sau doar pentru că eram prea fericită şi fără griji, dar ţin minte că mă trezeam în speranţa că o să ies la joacă şi adormeam cu acelaşi gând. Mintea mea, teoretic era goala. Nu aveam inteligenţă, studii şi nu pot spune că am fost vreodata un geniu, însă în primitivitatea gândirii mele, acţionam mai bine decât o fac acum. Nu-mi păsa dacă îmi murdăream fusta, dacă o sa cad în nămol, dacă o să traversez strada în plină circulaţie cu scopul de a salva un căţel rătăcit sau dacă, prin faptele mele o să fiu pedepsită. Nu simţeam frică de nimic. Probabil că aşa acţionează mintea unui copil, fără teamă, fiind, în mod ironic, mai libera decât cea a unui adult. Poate ca un copil râde la vederea barierelor pe care oamenii şi le impun, părând nesiguri, incapabili de a alege pe cont propriu.

Când eram foarte mică eram atât de preocupată de fericirea mea, încât nu observam alte detalii precum aspectul fizic, hainele, oamenii, barfele. Singurul lucru care mă impresiona erau animalele şi energia lor. Aş fi dat toate jucăriile şi rochiţele la care ţineam foarte mult şi care erau primite de la oameni speciali doar pentru a avea un câine. Ai mei însă nu se împăcau cu ideea. Un câine în plus reprezenta o responsabilitate în plus, de care "nu are cine să aibă grijă". După numeroase rugăminţi, promisiuni şi angajamente din partea mea, au acceptat, luând-ul pe Pufi (aveam 5 ani şi nu eram foarte originală în alegerea numelui). Bineînţeles că, fiind copil, mi-am neglijat obligaţiile, mama dându-i deseori mâncare în locul meu şi ameninţându-mă că o să-l dea dacă nu-l îngrijesc. Eu, în schimb, mă jucam zilnic cu el. Mă gândeam că îi dau atâta iubire, încât nu mai are nevoie de mâncare. Că dacă cineva s-ar juca zilnic cu mine şi m-ar iubi atât de mult, n-aş mai vrea altceva şi aş refuza-o pe mama chiar dacă mi-ar oferi prăjitura mea preferată. Şi Pufi mă iubea. Mult. Aproape ca mă diviniza. Simţeam asta şi mă facea să mă joc şi mai mult cu el. Intr-o zi tristă şi ploiasă (toata lumea îmi spune că în ziua respectivă era un soare arzător, dar eu aş putea jura că a plouat) era o sărbătoare mare, toată lumea se strângea, după cum spunea tradiţia într-un loc comun, se îmbrăcau în haine cumpărate cu trei săptămâni înainte, bine alese şi poate chiar modificate, croite, doar pentru a arăta impecabil. Mama mă obliga să-mi iau hainele noi, iar eu mă împotriveam, spunându-i că nu are o mare însemnătate pentru mine această sărbătoare. Desigur, ea câştiga mai mereu, promiţându-mi că voi fi cea mai frumoasă de acolo. În acea zi am refuzat chiar să plec. Aş fi rămas să mă joc cu Pufi în iarbă, dar cineva a câştigat din nou cearta, fiindcă "ea e adultul, iar eu copilul". Aşa cum mă aşteptam, sărbătoarea a însemnat pentru mine o mare pierdere de timp. Copiii de vârsta mea probabil erau acasă sau pe stradă, jucându-se cu mingea, cu păpuşile, iar la mine, punctul culminant al serii erau bătrânele care îmi păreau toate la fel şi care îmi puneam întrebări stupide şi repetative : "A cui eşti, maică?" sau "Ulu, ce mare te-ai făcut!" sau "Ieri erai cu mă-ta de mână!" sau "Dă-te, maică, să stau şi eu jos, că sunt bătrână, nu mai pot."

Când în sfârşit s-a terminat distracţia, aproape că alergam spre casă. Nu mai simţeam întunericul nopţii, câinii mari sau străinii. De fapt, nu-mi amintesc drumul de întoarcere. Ştiu doar că am deschis poarta într-un suflet, abia respirând şi cu tot glasul rămas l-am strigat pe Pufi. Nimic. L-am re si restrigat. Am întrebat-o pe mama dacă s-a ascuns sub masă, unde îi plăcea să doarmă. N-a răspuns nici ea. Simţeam că îmi ard obrajii. Am ţipat la ea până mi-a răspuns, îngrijorându-se să mă vadă nervoasă, eu fiind omul calm şi lăsător. Mi-a spus că atunci când a ajuns ea, poarta era deschisă şi că, probabil, cineva trecând pe aici, l-a luat. Mi-am amintit că eu ieşisem ultima pe poartă. Am simţit că mor. Mă aşteptam mai degrabă să-mi spună că s-a înecat, că vecina care nu-l suportă l-a otrăvit sau că alţi câini l-au bătut. M-aş fi împăcat cu ideea asta. Acum însă mă simţeam ca o criminală. Şi mai rău, ca una care îşi omoară copiii. Mă simţeam josnică. N-am mâncat zile întregi. Iar noaptea plângeam în hohote şi mă rugam la Dumnezeu ca Pufi să mă ierte, să se întoarcă sau să găseasca pe cineva care să il iubească măcar pe jumătate pe cât l-am iubit eu.