Cold bodies

Cu de toate

                  De când eram mică mi s-a tot repetat că sunt incapabilă. Că lucrurile pe care le fac şi în care îmi pun baza, visurile mele, sunt doar nişte iluzii de copil. Că lumea reală este alta, mai complexă şi mai rea. Că nu toţi putem ajunge preşedinte, dansator sau star de cinema, decât prin bani şi statut social. Ar fi nedrept şi josnic din partea mea să spun că am învins acele zvonuri şi că am schimbta lumea. Nu, n-am făcut-o. Cel care mă aude, mă poate considera o pârlită guralivă, ce nu se ţine de cuvânt. Nu l-aş condamna pe omul ăla. Are dreptate. N-am schimbat ţara, n-am schimbat clasa politică sau dreptul la vot. N-am aparut pe nicăieri. N-am reprezentat poporul. N-am avut faima. Sunt doar un om printre oameni. Aparent. Vocea mea nu a fost auzită pentru că strigătul meu a fost în gând, în minte şi în suflet. Am avut mii de concerte în care nu spuneam nimic, în care cerul mi-era martor, iar stelele spectatori. Mi-am şoptit faima, iar liniştea m-a aplaudat. Nu am vrut nevoile altora. Nu mă mulţumeam cu ele, mi-erau prea puţin.

Stăteam ore în şir şi priveam cerul. Era fericirea supremă. Chiar nirvana. Nu-l cunoşteam aşa cum un doctor işi cunoaşte pacientii, ci ca o mama ce îsi iubeşte copiii. Cerul era copilul meu.Aş putea vorbi ore în şir despre Univers. Despre stele. Pe lângă infinitatea lor şi despre pozitia lor. Nu mă declar un ştiinţific. Nici pe departe. Însă mă declar un iubitor convins. Aş putea iubi cerul în acelaşi mod în care un om fără casă şi-ar iubi un acoperiş: intens şi sincer, fără prejudecaţi sau cereri. Total, ca un lacom înfometat de o descoperire. Iubirea mea nu este una sfâşietoare, ce te lasă fără glas şi despre care nu poti vorbi; ea te face să o vrei, să vrei să o afli, şi să-i afli misterul, pentru ca într-un final, să poţi atinge absolutul. Totuşi tind să cred că descoperirea te duce la o descoperire mai mare, că lucrurile ştiute de tine devin incertitudini şi că acelea care iţi încurcă mintea sunt cele fără de care nu poţi trăi. Te contopeşti cu Universul şi deveniţi un tot. Dispariţia lui ar însemna dispariţia ta. Ar însemna pierderea sufletului.

Iar sufletul meu se hrăneşte cu descoperiri. Şi, mai nou, cu amnezii. Nu-mi pot explica de ce. Toată viaţa m-am crezut o maestră a memoriei, un elefant. Fiecare privire, fiecare mesaj, fiecare cuvânt mi-l amintesc clar şi concis de parcă mi s-ar actualiza automat când am nevoie de el. Îmi amintesc că cineva mi-a zis despre fericirea mea că mi se citeşte pe faţă. La propriu. Zâmbetul îmi creşte pâna la urechi, iar faţa mi se lumineză. Mulţi mi-au spus despre zâmbet că este larg şi frumos. Dar acel moment a fost unul din cele mai sincere, am simţit cuvintele venind din gură spre inima şi întorcându-se din nou în gură, ca un boomerang. Este unul din momentele pe care mi le amintesc cu claritaritate şi aş putea chiar băga mâna în foc, crezând felul în care le-am perceput real.

În schimb, oricât m-aş chinui, nu-mi pot aminti de fata misteroasa. Trecem zilnic pe langă oameni care ne-ar putea iubi la infinit sau care,în alta viaţă, ne-au dispreţuit. Feţe diferite, poveşti diferite. Poate că omul care te-a ajutat să-ţi aduni lucrurile din sacoşă te iubeşte pe ascuns. Poate iti urmăreşte postările de pe facebook şi se număra printre miile de like-uri care curg. Poate altul se roaga pentru sănătatea ta. Iar altul ar da orice să-i fii mireasă. Poate. Sunt doar incertitudini, aberaţii, dacă vrei. Tu nu le vei observa oricum. Vei trece nepăsător cu ochii închişi şi-ţi vei vedea de viaţă lângă oameni mai puţini păsatori, poate. Aşa cum fac eu. Sunt un exemplu dezastruos. Mă gândesc uneori să-mi trasnform notiţele în ceva obiectiv, fără viaţă şi implicare, dar probabil nu m-aş pricepe. Aşa că o să încep de la început.