The sad fate of Rosemary Withford

Capitolul 3

Trecuseră câteva ore de când bărbatul o tortura pe sărmana fată, iar ea era mai mult moartă decât vie. Sânge șiroia pe podea și trupul fetei, în jurul rănilor acesta închegându-se. Mâinile bărbatului erau și ele umplute de sânge și bucăți smulse din pielea fetei, iar tava pe care erau înșiruite cuțitele era plină de bucăți de carne, provenind tot din trupul fetei. Omul luă o foarfecă și se apropie de masa pe care stătea întinsă Rosemary. Se lăsă pe vine până când ajunse la nivel cu chipul fetei. Un rânjet sadic îi acapară chipul și printr-o mișcare rapidă, foarfeca trecu prin părul fetei, tăind o mare parte din el. Continuă să ciopârțească frumosul păr roșu al fetei în timp ce aceasta plângea necontrolat. Pe când acesta termină și lăsă foarfeca jos, părul fetei ajunse la nivelul umerilor și arăta mai deplorabil decât înainte. Într-un final matahala îi eliberă fetei încheieturile și gleznele din legăturile de piele și o aruncă pe umărul lui. Rosemary scânci din cauza contactului mult prea dur dintre pielea ei sfâșiată și arzândă și umărul osos al bărbatului. În timp ce coborau scările, fata fiind încă pe umărul lui, Rosemary simțea cum cu fiecare treaptă, umărul bărbatului face coliziune cu stomacul ei. Spre norocul ei, ajunseră în fața unei celule goale, iar bărbatul o azvârli pe Rosemary pe podeaua rece. Fata țipă de durere, iar apoi sâsâi când praful de pe podea făcu contact cu rănile ei. Dacă nu aveau să îi fie tratate, rănile ei se vor infecta. Zări într-un colț al celulei o carafă plină cu apă și se târâ înspre ea. Ajunsă lângă cană, se ridică în șezut și cu mare grijă începu să își toarne apă pe răni. Ea își simți carnea sfârâind și arzând, însă scrâșni din dinți și continuă să își dezinfecteze rănile. Din locurile unde pielea i-a fost jupuită continua să curgă sânge, însă de acele răni nu știa cum să se ocupe. Se mulțumi doar cu faptul că acum nu o mai durea atât de tare și se întinse pe podea, privind la tavanul întunecat de piatră. Amintiri de acasă începură să îi invadeze mintea și realiză că mai nimic nu se schimbase și viața ei era la fel de neimportantă. Nici mama ei și nici acești călugări nu erau interesați dacă ea va trăi sau nu. Câteva susine îi părăsiră gura, ameliorând liniștea agonizantă din catacombe. Oare celelalte fete trăiesc? Se întrebă ea. Spera că ele încă sunt în viață și că nu au pățit nimic asemănător cu ceea ce pățise ea. O senzație de arsură îi cuprinse corpul, iar fata scoase un sâsâit. Simțea cum pielea despicată se umple din nou de sânge, provocându-i dureri cumplite și începu din nou să își toarne apă pe răni. Goli carafa, rămânând fără pic de apă, însă durerea își mai pierdu din intensitate. Se întinse din nou pe podea, respirația-i întretăiată auzindu-se straniu în liniștea ce domnea peste celulă. După ce durerea mai trecu, fata găsi puterea de a se ridica, sprijinindu-se totuși de peretele cel mai apropiat de ea. Se apropie de gratii și, spre marea ei surprindere, slăbise atât de mult încât acum era capabilă să treacă printre gratii. Pielea ei rănită atinse gratiile murdare, un fior de durere trecând prin trupul fetei. Ignoră durerea pe cât putu și începu să alerge pe podeaua pietruită a catacombelor, ajungând pe coridoare necunoscute ei. Ajunse la un set de trepte și le urcă în grabă, încercând să fie cât mai silențioasă. Deschise ușa de la capăt care dădea spre un coridor slab luminat. Încetini, iar acum își plimba privirea pe pereții coridorului, analizând fiecare pictură sumbră. Deasupra fiecărei picturi era notată o dată, roșul sângeriu ieșind în evidență pe pereții murdari și distruși de vreme. Se apropie de una din picturi și un iz de sânge îi acapară simțurile. Se uită la dată și observă cu groază că era scrisă cu sânge și de asemenea, că pictura era extrem de recentă. Se apropie mai mult de perete și își fixă privirea pe desen, descoperind că tabloul o reprezenta pe Ankhara pe podeaua celulei, nemișcată și îmbăiată în propriul sânge. O senzație de greață făcu ca stomacul să i se urce în gât. Se aplecă lângă perete și vărsă în gol. După ce se liniști și scuipă de câteva ori ca să elimine gustul acru, se ridică în picioare și continuă să meargă, până ce ajunse în fața unei alte uși. O împinse cu toată puterea, iar ușa se crăpă, lăsând puțină lumină să pătrundă pe coridor. Își puse toată forța ce o mai avea în trup și împinse ușa până când avu destul spațiu cât să se strecoare afară. Când văzu pădurea ce o înconjura, începu să alerge cât o țineau picoarele. Alergă prin pădure până când biserica se pierdu în urma ei. Deși tălpile îi sângerau de la toate pietrele și bețele pe care călcă, nu se opri până ajunse la un râu. Își scăldă picioarele în apa rece, curățându-le de sângele uscat, iar apoi își aruncă hainele deoparte și își curăță tot trupul de sânge. După ce se uscă bine, se îmbrăcă la loc și porni la pas prin pădure. Era conștientă de faptul că pielea ei încă nu se vindecă, dar trebuia să scape. Nu putea rata șansa asta. Merse până când în fața ei zări un orășel. Era extrem de obosită, corpul începând să o trădeze, iar fata se prăbuși chiar la intrarea în oraș. Oameni curioși se apropiară de ea, încercând să o mențină trează, însă Rosemary deja își închise ochii, căzând într-un întuneric adânc și bine venit.