The sad fate of Rosemary Withford

Capitolul 1

Sunetul unei uși deschizându-se a trezit-o pe Rosemary. Mama ei intră în încăpere, aducând cu ea o tavă metalică pe care era așezată o cană de lut umplută pe jumătate de apă și o felie de pâine acoperită cu puțin unt. Femeia trânti tava pe podea, un sunet îngrozitor reverberând în cameră. Rosemary se repezi către tavă și începu să mănânce, iar apoi bău apa care mai rămăsese în cană. Sărmana fată era atât de slabă încât i se puteau număra coastele și fiecare nod al spinării. De când se știa a fost tratată precum un nimic, chiar mama ei tratând-o ca pe un animal. A îndurat ani de-a rândul, plângea în fiecare seară, însă cu toate acestea continua să lupte. Și-a promis ei că nu va renunța, însă nu știa cât va mai rezista.

-Rosemary, pregătește-te! De astăzi vei locui la mănăstire, iar călugării vor veni după tine. Spuse mama ei, iar apoi părăsi camera, lăsând-o pe Rosemary singură.

Fata nu înțelegea nimic și nu avea nicio idee la ce se putea referi mama ei, însă știa că dacă nu va face ceea ce i se spune, va primi o altă pedeapsă. S-a rdicat de pe podea și a mers la micul vas din colțul camerei. Deși apa era destul de murdară, Rosemary se spălă pe mâini și pe față, iar apoi își trecu de câteva ori mâinile prin părul murdar și încâlcit. Îmbrăcă una din rochile vechi și uzate ale mamei ei și merse să se privească în ciobul de sticlă pe care îl avea pe post de oglindă. Arăta deplorabil; părul nu stătea la locul lui, rochia îi era largă și foarte lungă, arătând mai mult ca un sac decât ca o rochie, însă alte haine nu avea. A încălțat perechea de opincuțe pe jumătate rupte și s-a așezat pe pat, așteptând ca mama ei să vină.

***

Nu după mult timp, ușa camerei se deschise, însă nu era mama ei. Erau doi preoți de la mănăstire. Purtau niște robe lungi de culoare închisă, iar capetele le erau acoperite de glugi. Preoții își ridicară capetele, iar Rosemary scoase un țipăt de groază și fugi într-un colț al camerei, ghemuindu-se de teamă. Gurile preoților erau cusute, iar ochii lor arătau de parcă nu ar fi avut vreodată globii oculari. Erau înspăimântători și arătau grotesc. Se apropiară încet de fată și o prinseră de brațe, târând-o afară din cameră și în sus pe scări. Ieșiră din pivniță, iar, pentru prima dată în 10 ani, Rosemary văzu lumina soarelui. Își închise ochii din cauza luminii puternice și încercă să se smucească din strânsorile preoților, însă eșuă. În micul coridor din fața ușii preoții se opriră, iar când fata își ridică privirea, în fața ei văzu un preot foarte bătrân, însă acesta avea ochi. Bătrânul își puse mâna pe chipul ei, iar când fata se trase înapoi, preotul își deschise ochii.

-Nu te teme, Rosemary! Noi îți vrem binele, de aceea suntem aici.

Mama fetei veni și ea.

-Ce mai căutați aici? Scăpați-mă odată de fată.

Preoții o traseră din nou, iar cu un ultim urlet îngrozit, Rosemary spuse o implorare.

-Mamă, nu îi lăsa să mă ia! Te implor! Fac orice, numai nu îi lăsa să mă ia.

Preoții o scoseră afară din casă, iar mama ei trânti ușa în urma lor. O îmbrânciră în trăsură, iar fata rămase surprinsă să vadă alte cinci fete. Toate aveau fețele roșii, iar lacrimi curgeau șiroaie pe obrajii răniți; fetele acestea erau ca ea. Toate păreau la fel de speriate precum se simțea ea. S-a ghemuit lângă una din fete și a încercat să le calmeze.

-Vom scăpa de aici, vă promit. Nu știu ce ne așteaptă însă nici nu vreau să o fac. Am să vă ajut, dar pentru asta, am nevoie de voi. Vă rog, aveți încerdere în mine.

Fetele s-au oprit din plâns și au privit-o șocate sau uimite, iar apoi pe chipurile lor apărură zâmbete puțin mai încrezătoare. Rosemary le privi în parte, iar apoi puse întrebarea care îi măcina gândurile.