The sad fate of Rosemary Withford

Capitolul 2

-Rosemary-

M-am trezit pe podeaua rece a celulei, cu o durere oribilă care îmi străpungea întregul trup. După câteva încercări de a mă ridica, am reușit în sfârșit să stau în picioare. În jurul meu toate celelalte fete erau inconștiente, cu sânge curgându-le din diferite zone ale corpului. M-am uitat în jos și mi-am văzut propriile picioare acoperite în sânge uscat. Un urlet de groază îmi părăsi gura și mai că mi-am smuls hainele de pe mine ca să descopăr sursa sângelui. Din cauza mișcării bruște, am simțit o înțepătură ,asemănătoare cu cea a o sută de ace, cum îmi străpunge abdomenul. Și mai mult sânge îmi îmbibă hainele și am țipat din nou. O femeie purtând o robă lungă neagră îmi făcu semn să tac și deschise celula. Intră înăuntru, iar eu am realizat că ea defapt este doar o călugăriță, ci nu cineva care ne va putea salva. Mi-a făcut semn să îmi ridic rochia, iar eu am făcut întocmai. S-a uitat la rana mea, iar apoi a luat o cârpă umedă din coșul pe care îl aduse cu ea. Mi-a șters sângele uscat și și-a scuturat capul în dezaprobare când a văzut adâncimea rănii. A scos un flacon care conținea un fel de unguent și mi-a aplicat puțin pe rană. Am tras aer printre dinți ca să mă opresc din țipat. Ustura îngrozitor, însă la scurt timp am început să mă obișnuiesc. Le-a aplicat același tratament și celorlalte fete, iar apoi a ieșit din celulă, închizând-o în urma ei. M-am apropiat de bările celulei și i-am mulțumit. Celelalte fete s-au trezit după puțin timp, iar eu le-am povestit despre călugărița care ne-a tratat rănile. Am stat în liniște până când am început să auzim pași coborând pe scări. Călugărul care ne conduse spre camera aceea de tortură își făcu apariția în fața noastră, iar noi ne-am apropiat mai tare de peretele din capăt al celulei. El nici măcar nu ne-a privit ci doar a strecurat o tavă pe care stăteau șase păhărele de lut umplute cu apă. Nu a așteptat să ne mișcăm ci doar a părăsit catacombele. Ne-am apropiat de pahare, iar eu am luat unul dintre ele și l-am mirosit. Miroasea a nimic, la fel cum ar trebui să miroasă apa, așa că am dat pe gât conținutul. Apa rece se simțea răcoritoare pe gâtul meu uscat. Celelalte fete, văzând că nu am pățit nimic, mi-au urmat exemplul și au băut apa.

-Credeți că ne vor mai face ceva?

Puse o brunetă întrebarea la care ne gândeam toate. Eu doar am ridicat din umeri și m-am așezat pe podea.

-Sunt sigură că ne vor mai tortura, deci trebuie să facem cumva să scăpăm.

-Dar cum? Suntem ca și moarte.

Adăugă Ankhara pe un ton plângăcios.

Am oftat și m-am întins pe podeaua rece. Un scârțâit ușor se auzi de sub pământ, iar eu mi-am lipit urechea ca să pot asculta mai bine. Scârțâitul se auzi din nou și suna ca și cum ceva metalic era târât. Am auzit și câteva gemete stranii însă îmi concentram auzul pe zgomotul metalic care creștea în intensitate. Curând sunetul se auzea mai tare și mai aproape de celula noastră. Niște bărbați cu fețele acoperite se arătară în fața noastră, ținând în mâini niște cătușe de fier care păreau extrem de grele. Au deschis celula care scoase un scârțâit de protest și ne legară cătușele la mâini în ciuda protestelor noastre vehemente. Ne târâră pe niște scări, diferite de cele de dinainte, până am ajuns într-un loc necunoscut nouă, dar care semăna perfect cu o cameră de tortură, ceea ce și era. Ne lagară pe fiecare în parte de câte un stâlp de lemn și aduseră în fața noastră câteva mese care aveau pe ele diferite cuțite și biciuri din piele groasă. Fiecare din cei șase bărbați își luă câte un cuțit sau un bici. *Cel din fața mea alese un bici și începu să mă lovescă cu atâta brutalitate încât îmi simțeam pielea rupându-se și sfâșiindu-se. În scurt timp tot trupul îmi era acoperit de sânge, iar pielea despicată durea îngrozitor. O varietate de țipete de durere se amestecau prin cameră, ecoul făcându-le să reverbereze și să pară mult mai zgomotoase. Am simțit lama rece a unui cuțit atingându-mi pielea, iar apoi o durere în coapsa stângă. Bărbatul înfipse cuțitul și mai adânc în carne, începând să tragă în jos și să îmi sfâșie pielea mai mult decât era deja. Continuă să mă înjunghie, iar pielea sfârtecată deveni curând roșie, iar câteva oase erau deja vizibile. Urlete de agonie răsunau acum ca o melodie morbidă care încânta auzul celor care ne torturau*. Bărbatul care mă torturase se oprise abia când eram aproape de starea de inconștiență și îmi dezlegă mâinile care și ele erau însângerate datorită funiilor prea strânse. Am căzut la podea, praful înțepându-mi rănile proaspete, însă corpul meu începu să nu mai simtă nimic, iar imediat după, ochii mi s-au dat peste cap și am căzut din nou în întunericul inconștienței.