Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Alan, în cinci minute intrii!
Nu eram pregătit! Fir-ar să fie, nu puteam face asta! În cinci minute îmi voi vedea visul cu ochii și îmi pierdusem orice fărâmă de curaj pentru momentul ăsta. De mic copil visasem să fiu pe o scenă, să cânt în fața sutelor de oameni prezenți și să fiu aplaudat la sfârșit. Acum, nu mai puteam! Nu mai aveam de ce!
Pierdusem singura persoană din viața mea care putea să îmi ofere curajul necesar în aceste momente. Singura persoană care se acorda perfect cu chitara mea. Fluturașului meu i s-au tăiat aripile.
Mă simțeam vinovat! Am fost unul lângă altul atâta timp, încât a reușit să devină ceva indispensabil în viața mea. Încă de când părinții ei mi-au lăsat-o în grijă, Hazel devenise pentru mine mai mult decât o soră mai mică. Ea era fluturașul meu!
Pură, inocentă și frumoasă.
Privind chitara, sentimentele de melancolie mă copleșesc. Melodiile cântate acompaniate de flautul ei îmi răsunau în minte. Mi-am încleștat pumnii și maxilarul. Mă durea!
— Îți dai seama, fluturaș, vom fi pe cele mai mari scene ale lumii! Lumea o să ne aplaude și o să ne ceară autografe!
Visam alături de ea. Toate planurile mele o includeau pe ea și pe nimeni altcineva. Ea era acea părticică importantă în viața mea. Mă completa, iar acum am rămas incomplet. Mă simțeam vinovat pentru faptul că nu am văzut adevărul care țipa la mine de fiecare dată când eram în preajma ei. Eram atât de acaparat de prezența ei, încât nu am văzut că ea suferă și urlă de durere.
Hazel plecase și a lăsat în urma ei durere. Durerea mea! Este îngrozitor de greu să țin în mine toată durerea asta și să nu am cui să i-o spun. Cumva, meritam asta! Meritam să mă lupt cu povara asta dureroasă pentru faptul că nu am fost capabil să o citesc și să îi alung suferința.
În ziua când ea murit, ninsoarea de afară încetase și soarele își făcuse apariția pe cer. A fost ciudat, având în vedere că pe jos încă zăpada era până la glezne, dar pe cer soarele dogorea ca în mijlocul verii. Nu-i păruse rău!
Mi-a ascuns faptul că suferea de o boală necruțătoare pentru a mă proteja. Hazel era tipul acela de femeie căreia niciodată nu-i plăcea să se plângă sau să ceară ajutor de la cineva. Era o ființă prea plăpândă pentru lumea dură în care trăim. Încercam mereu să o protejez de rele și mereu am avut tendința de a o strânge la pieptul meu și de a o ascunde de lumea care ar putea să îi facă rău.
Nu aveai cum să nu iubești așa o ființă. Nu aveam cum să reziști tentației de a râde alături cu ea și de a te uita la firme siropoase. Erai în stare să plângi cot la cot cu ea, doar ca să îi arăți că pentru tine ea înseamnă ceva. Am rezistat tentației până acum.
Părul ei roșcat și voluminos te îndemna mereu să îți bagi nasul în el şi să rămâi acolo, inspirând obsesiv parfumul lui cuceritor. Deseori când rămâneam cu ea și așteptam să adoarmă, nările mele erau puternic afectate de mirosul ei divin.
Iubea pe toată lumea și niciodată nu a cunoscut sentimentul de ură față de cineva. Iubea pe toată lumea la fel, dar pe mine mă iubea altfel. O simțeam și o știam. Mai ales, în ultimele zile ale vieții ei, am citit în ochii ei iubirea platonică care mi-o purta de atâta amar de vreme. Și iarăși mă simțeam vinovat.
A preferat să își ascundă sentimentele ei față de mine și acum, după plecarea ei, eram cumva mândru pentru tăria cu care ea putut să își țină în frâu sentimentele. Nu mi-a cerut niciodată ceva necugetat și nici măcar nu am sărutat-o. Acum, realizând că ea nu va mai venii, mi-am dat seama că am fost un prost și regret faptul că nu i-am acordat șansa de a fi fericită pe deplin alături de mine. Trebuia să dau la o parte protecția pe care o activasem în jurul ei și să o învăț căile iubirii și ale dragostei adevărate.
— Totul e trecător, Alan!
— Fluturaș, tu nu vei fi niciodată trecător!
Ah, cum a putut să creadă că ea va fi ceva trecător? Îmi amintesc și acum momentele noastre puerile petrecute împreună de parcă a fost ieri. Zâmbesc amar și strâng din pumni obsesiv la amintirea acelor vremuri apuse. Sentimentul de dor mă copleșește și îmi face inima care abia mai bate să se strângă de durere.
Am crăpat ușa și mi-am șters broboanele de transpirație la vederea sălii ticsită de lume. Trebuia să fie seara mea memorabilă, cu ea alături de mine. Cum voi putea pășii de unul singur pe scenă fără ea? Ce culoare va mai avea scena dacă ea nu e aici?
Înghițind în sec, am luat chitara în mână. Tremuram de emoție! Am ieșit din culise temător și ropotele de aplauze mi-au creat panică în corp. Încercam să zâmbesc fals celor din jur care continuau să mă aplaude și să zâmbească cu gura până la urechi. M-am apropiat de microfon și lumea a încetat să mai facă zgomot, așteptând ca eu să spun ceva.
— Bună seara! Vreau să vă mulțumesc întâi pentru prezența voastră aici. Mă simt onorat că în această seară, eu și chitara mea vă vom gâdila urechile. Vreau ca spectacolul din seara asta să-l dedic unei persoane dragi mie, care acum cel mai probabil mă privește de sus, fluturașului meu, Hazel.
Alte ropote de aplauze, de data asta ceva mai furtunoase au răsunat în sală și mi-am ocupat locul pe scaun. Flautul ei a început să îmi acorde mintea și atunci am început și eu să cânt. Un cântec de dor și jale.
