Prinsa intre doua lumi

         CAPITOLUL 1

           E greu sa crezi ca acel moment va veni o data,sa stii ca vei fi revendicat intr-o buna zi de ceva,si totusi sa nu poti face nimic.E greu sa traiesti intr-o lume care nu are nimic de oferit,destinul fiind doar acea parte minuscula din noi care nici macar nu ne apartine,pentru ca nu avem nici un fel de putere asupra ei.Si totusi,este atat de superficial din partea noastra sa credem ca am putea schimba vreodata ceea ce ne-a fost dat sa traim,sa simtim,personalitatea fiind doar o urma de…speranta,presupun,pe care fiecare si-o impune,dar care niciodata nu este suficient de puternica pentru a putea schimba intr-adevar ceva.Ne dorim ceea ce nu putem avea,pentru a impresiona,dar nu ne dam seama ca de fapt suntem pur si simplu prea snobi sa traim ce ne-a oferit viata,inainte sa pierdem aceasta sansa.Totul se rezuma la a trai clipa,la a sti cum sa oferi si ceea ce ai de oferit in lumea aceasta.

             De când mă trezisem dimineata asta,stiam ca se intamplase ceva,sau erau doar fiorii pe care ii aveam in legatura cu tema la istorie.Da,pot spune din proprie experienta ca ultima saptamana de scoala e CRIMINALA.Si totusi,oare de ce nu ma mira faptul ca tocmai acum eram impanziti in teste,rezumate de carti neterminate,exercitii la fizica si mate…

                          -Micul-dejun!

            Mama.Mereu aceeasi,cu toate la minut,micul-dejun la aceesi ora zilnic.Chiar nu-mi venea sa cred cum puteam face parte din familia asta,toti fiind atat de organizati,atat de meticulosi,atat de…normali.

           -Grabeste-te!Sper ca nu ai lasat IAR pe ultima suta de metri totul,cum ar fi spalatul,imbracatul si…hm,de ce nu,temele?

            Doamne,am avut si eu o experienta proasta si acum…S-a intamplat in clasa a cincea,cand ma hotrasem sa nu dorm o noapre intreaga si sa nu-mi fac temele,dar orgoliul meu de ,,copil cuminte” nu m-a lasat sa fac asa ceva.Si uite ca,miercuri noaptea,constienta fiind de faptul ca s-ar putea sa fiu pedepsita o luna,m-am apucat de rezumatul cartii ,,cum s-o fi numind” neterminand-o la timp deoarece ziua urmatoare trebuia s-o predau.Tot cu pedeapsa se sfarsise,dar atunci,din ,,motive personale”,am scapat cu o saptamana usoara de spalat vase,strans masa,plimbat caini si multe altele,pe langa cearta constructiva(dupa cum ar zice mama,m-ar ajuta sa ma descurc mai bine in viitor)cu nenumarate replici cum ar fi ,,cum ai indraznit?” sau ,,daca nu ti-a fost mila  MACAR de tine,cum ai putut sa ne pui pe noi in ipostaza asta?” sau ,,nu ti-a fost rusine nici un minut?” sau ,,la ce te-ai gandit?”

           Am iesit repede din camera mea ca sa n-o enervez pe mama din nou.Gandul imi ramasese la referat,de care imi era mai frica mai tare ca niciodata si incepea sa-mi dea dureri de cap.Ma gandeam sa trec dupa ore pe la biblioteca,sa caut cateva informatii despre subiectul respectiv.

            Scoala e mereu aceeasi.Geamuri late,perfect curatate,usile de la intrare pe care se imbulzesc copiii in fiecare zi la ora opt fara zece,vopseaua pe care nu se vede nici cel mai mic firicel de praf.Armata de copii,mai degraba chinuiti.Grupurile sunt impartite in tocilari,cu mediile lor perfecte si prezenta completa la ore,copiii geniali care nu supara niciodata vreun profesor si care spun numai lucruri inteligente,vorbind numai cu cei de nasul lor,popularii,care sunt cunoscuti de toata scoala,care isi bat joc de orice elev ce ii venereaza,cu parul lor perfect,dintii stralucitori,hainele de firma.Sincera sa fiu,mi se par cei mai mari neobrazati,care si-ar lasa oricand un prieten pentru simplul motiv ca au avut alte treburi sau mai stiu eu ce.Si in cele din urma mai raman doar copiii normali,care au note de la decent pana la ,,aproape perfect”(bineinteles,perfecti sunt considerati numai tocilarii) si care trec aproape neobservati,vazandu-si de treaba lor,fara prea multi prieteni,dar cei pe care-i au fiind adevarati.Pot spune ca si clasa mea se impartea tot in cele trei categorii,tocilarii,popularii si cei normali si obisnuiti.Nu stiu sigur in ce categorie ma incadram.Probabil ca tocilaria cade,deoarece mai luam si eu cate-un noua,ca orice om normal.Popularii,nici gand.Cum as putea sa fiu una de-a lor cand simpla privire patrunzatoare a lor ma face sa vreau sa merg la ei si sa le zic ,,treziti-va la realitate!nu numai voi contati,afurisitilor!”.Deci,mai raman doar copiii normali.Sincera sa fiu,sunt mandra ca fac parte din acest grup,deoarece ai cu cine vorbi despre subiecte normale,nu despre ,,noul ruj” sau ,,pantofii mult prea scumpi”.