Sempiternal

3.Egoism

3.Egoism

Aurora

   Cerul se profila cenuşiu în faţa ochilor mei, norii părând o pătură groasă ce urma să se prăbuşească peste noi, omorâţi, stâlciţi ca nişte insecte enervante. Sau mai bine zis, peste mine, pentru că eram singură. Locul dezolant în care mă aflam îmi era necunoscut. Călăziundu-mi de una singură paşii pe pământul uscat, ce părea să cerşească un strop de ploaie, păream să fiu îngheţată până în măduva oaselor de nemişcarea acestui loc mort. Copacii păreau cocârjaţi sub o greutate invizibilă, ca acei bătrâni care au trecut prin prea multe la viaţa lor. Nu era vreo rază de soare aici care să însenineze puţin decorul, doar norii ce produceau o atmosferă înăbuşitoare şi apăsătoare. Un vânt friguros, ce părea să vrea să te taie în bucăţele mici cu rafalele furioase părea să sufle doar înspre mine, în timp ce copacii rămâneau în aceeaşi nemişcare sinistră.

   Nu ştiam unde mă îndreptam. Oriunde mă uitam, nu puteam vedea altceva decât acest peisaj dezolant, de parcă eram blestemată să merg încontinuu în acest loc rece şi înfricoşător. Paşii îmi erau din ce în ce mai grei, în timp ce păream să nu mai pot fi în stare să înaintez fără să cad la fiecare pas. Eram slabă, şi nu aveam vreun remediu împotriva acestei condiţii a mea. Mă simţeam atât de incapabilă, încât mă tot întrebam cum de încă nu mă omorâse. Nu aveam nici o însuşire specială, nimic care să mă poată ajuta să scap de iadul acesta. Eram atât de obişnuită cu aceste coşmaruri atât de reale, încât ar fi trebuit să devină ceva normal pentru mine. Dar acesta în particular părea să aibă ceva anume care să-mi arate că nu era ca celelalte. Propriile mele sentimente păreau afectate de acest vis. Oferea disperare. Un sentiment atât de palpabil că mă făcea să cad, să mă sprijin de un copac şi să încerc să-mi trag suflul ce părea să se piardă. Nu aveam pentru cine să lupt, iar pentru mine nu aveam de ce. Ştiam că nu mă puteam trezi. Că din acest coşmar aveam să mă trezesc în altul, într-o continuă înşiruire grotească de vise urâte. Şi chiar de aveam să mă trezesc, ielele avuseseră deja grijă să mă înştiinţeze că nu mai trăia nimeni pentru care ar trebui să fac un efort. Atunci de ce mai încercam să rezist? De ce încercam să merg mai departe, dacă oricum nu aveam pentru cine, iar eu eram cu mult prea neimportantă?

   Ştiam că trecuseră câteva secole de la întâlnirea mea cu Ghinionul. Toţi cei pe care îi cunoscusem, pe care îi iubisem... toţi erau morţi de mult. Rămăsesem doar eu. Doar eu şi atât. Sentimentul ăla de singurătate era atât de sfâşietor, încât nu-mi venea să cred cum de încă mai puteam suporta. Simţeam înţepătura lacrimilor în ochi. Eram atât de slabă încât eram patetică. Îmi doream atât de mult să pot face ceva, dar nu eram în stare decât să stau aici şi să îmi plâng de milă. Nu eram ca ielele. Ele aveau puteri. Ele se puteau descurca dacă aveau vreo problemă. Eu nu aveam un asemenea noroc. Eu eram doar eu. Un om fără vreo putere care să mă ajute. Singură. Pierdută. Blestemată.

   -Prinţesă Aurora, vreau să-ţi arăt ceva.

   În faţa mea apăru Egoismul, părând complet plină de sine şi privindu-mă cu un aer superior. Din cine ştie ce fărâmă de mândrie rămasă, m-am ridicat în picioare, făcându-mi privirea cât puteam eu de dură, deşi urmele de lacrimi ce-mi brăzdau obrajii nu mă ajutau prea mult. Dar m-am păstrat dreaptă. Nu aveam să-i arăt cât de frică îmi era de fapt de ea. Ea mă apucă de mână şi făcu să apară o mică băltoacă, a cărei apă se văluri pentru câteva secunde, şi în ea am văzut un băiat. Ochii frumoşi îi erau concetraţi, părând că încearcă să se orienteze în timp ce părul îi era uşor răvăşit de vânt. Hainele îi erau foarte ciudate, dar probabil era doar cine ştie ce modă ce se instaurase peste secole. Dar el era foarte frumos şi nu mi-am putut abţine un zâmbet la vederea lui, în ciuda faptului că nu aveam absolut nici o idee cine era.