Sempiternal

4.Dintr-un capriciu...

4.Dintr-un capriciu...

   Aurora

   Trecând dintr-un decor în altul, într-o învălmăşeală fără sens, mă simţeam de parcă tocmai ce fusesem aruncată într-un vârtej interminabil de confuzie lichidă, plină de culori şi forme ce se mişcau cu mult prea repede pentru a le ghici sensul sau direcţia. Incapabilitatea propriei persoane părea să mă ajungă din urmă, într-un fel dureros, ducându-mă cu gândul departe, undeva unde nu ştiam exact ce făceam cu mine, sau unde sunt, dar înconjurată de ceva cald şi protectiv. Mă simţeam de parcă mă aştepta cineva. Dar nu-mi puteam da seama cine, în ciuda strădaniilor mele. Era dureros şi totuşi plăcut. Eram singură şi totuşi mă simţeam întovărăşită. Eram singură şi totuşi simţeam o prezenţă lângă mine. O prezenţă calmă şi puternică. Caldă. Cineva care voia să mă protejeze. Cine? Toţi cei pe care-i cunoscusem muriseră din cauza ielelor. N-aş mai fi avut şansa să-i văd vreodată. Poate doar dacă aş fi murit. Şi ca şi în alte momente, atunci m-am gândit că ar fi fost o idee chiar bună să mor. În felul acesta nu ar mai fi murit nimeni din cauza mea. N-ar mai fi încercat să vină nimeni după mine dacă eu însămi aş fi fost moartă. De nu îşi puteau da seama cu toţii că eram o cauză pierdută? Că oricât ar fi încercat, nu ar fi reuşit niciodată să treacă de iele. Fiecare încercare avea aceeaşi conluzie. Moartea lor. Oare de ce se tot aventurau în pădurea aia, cu speranţa deşartă că mă puteau salva? De ar fi ştiut ei că era imposibil să o facă... Nu puteau să o facă. Ar fi trebuit să se dea bătuţi. Să termine o dată cu asta. De ce nu se putea uita pur şi simplu de mine? De ce nu mă omorau? De ce eram încă în viaţă?

   Peisajul se schimbă din nou, gândurile mele domolindu-şi febra haotică în timp ce analizam împrejurimile. Eram în pădure. Îmi puteam da seama de asta pentru că, deşi nu păşisem în viaţa mea în interiorul ei, ielele mi-o arătaseră în toate acele coşmaruri provocate încă de când mă întâlnisem cu Ghinionul în camera mea. Nu ştiam de ce fusesem totuşi adusă aici. Întotdeauna exista un motiv sub fiecare imagine proiectată în coşmarurile mele, numai că uneori erau cu mult prea rapide pentru a-mi putea da seama ce putea semnifica. Şi eram imediat trasă în altul, fără să mi se dea şansa să mă gândesc cum trebuie. De data asta totuşi îmi dădeam seama că trebuia să fiu rapidă. Măcar în acest fel să arăt că eram cu un pas înaintea ielelor. Sau îmi doream să fiu cu un pas înaintea lor, deşi de fapt, eram cu câţiva kilometri în urmă. Era o realizare destul de neplăcută, dar nu aveam timp să plâng de data asta. Trebuia să renunţ la acest obicei slab pentru moment. Dacă aveam vreodată să scap, probabil puteam reveni la vechiul meu fel de a fi. De data asta însă, trebuia să fiu isteaţă. Dar era uşor de zis şi greu de făcut.

   Mergând în continuare prin pădure, aveam vaga impresie că urma să văd ceva ce nu avea să-mi placă. Nu că ielele mi-ar fi arătat vreodată ceva care să fie în beneficiul meu. De fapt, începeam să devin destul de sigură că acest lucru avea să mă lovească cu mult prea tare emoţional. Probabil urma să fie ceva ce avea să se comporte ca ultima picătură din pahar. Avea să doară. Tare mă întrebam dacă aveam să-mi mai revin vreodată. Sau dacă nu cumva aveam să cedez de tot. Inima ar fi putut să mi se oprească din bătut. Oare asta ar fi ieşit bine pentru cineva? Probabil, din moment ce nu mai era nimeni care să mă aştepte. Nu mai era nimeni care să mă aştepte. Nu mai era nimeni pentru care aş fi putut să lupt. Sau să scap. Nu-i aşa? Şi chiar dacă ar fi fost cineva, ce aş fi putut să fac? Nu aveam vreo şansă de a scăpa de blestemul ielelor de una singură. Şi ori de câte ori îmi aminteam acest lucru, durea atât de tare încât îmi simţeam pieptul strâns ca într-o menghină, făcându-mă incapabilă să respir sau să vorbesc. Sau să merg mai departe. Sau să supravieţuiesc, într-un cuvânt. Dar încă nu plângeam, ceea ce era oarecum o realizare, deşi eram tot slabă şi lipsită de vreo capacitate de a le arăta celor din jurul meu că nu trebuiau să mă neglijeze. Dar nu aveam nici o modalitate să demonstrez asta, oircât de mult îmi doream să o fac.