Lipsă de sincronizare

Când am văzut-o pentru prima dată, era singura persoană din încăpere care avea o umbrelă atât de colorată. De fapt, era singura persoană care avea la ea o umbrelă într-o zi în care termometrele arătau 29 de grade Celsius la umbră. M-am așezat  la o masă de lângă ea și după ce mi-am dat jos sacoul, am deschis meniul, căutând cu privirea o băutură cât mai răcoritoare. Toate acele ședințe pe care le avusesem pe parcursul zilei mă obosiseră mai mult decât aș fi crezut.  

După ce chelnerul mi-a preluat comanda, m-am făcut comod și am început să observ lumea din jurul meu. Și privirea mi se fixă din nou pe femeia cu umbrela colorată. Citea ceva dintr-o carte foarte groasă, iar din când în când se oprea ca să bea din lichidul aflat într-o cană, cel mai probabil cafea. Un chelner s-a apropiat de ea cu o tavă pe care trona o felie de prăjitură cu ciocolată. Femeia a pus cartea pe colțul mesei și și-a îndreptat întreaga atenție spre chelner. A întins mâna și a luat farfuria de pe tavă, fără să aștepte ca acesta să o servească, și i-a oferit băiatului un zâmbet. După plecarea acestuia, s-a concentrat pe prăjitura ei, privind din când în când pe geam. 

Când mi-am dat seama că începusem să ma holbez, m-am mișcat pe scaun, și abia atunci am observat că în fața mea era așezată băutura pe care o comandasem. Fusesem atât de atent la femeia de lângă mine, încât nici nu observasem când îmi fusese adusă băutura. Era frumoasă. Avea părul prins într-o coadă înaltă, iar fața îi era încadrată de șuvițe șatene de păr pe care se tot chinuia să le aranjeze. Ochii îi erau atât de închiși la culoare, încât îmi păreau negri. Niciodată nu mă pricepusem la culori, dar ea avea cei mai închiși ochi pe care îi văzusem vreodată. Era îmbrăcată lejer, cu o pereche de blugi negrii și o bluză gri. Oare nu îi era cald? 

După ce și-a terminat prăjitura, și-a luat cartea și telefonul de pe masă și le-a pus în geanta de lângă ea. A lăsat banii pe masă, s-a ridicat și a pornit în pas alert spre ieșire, trecând pe lângă masa mea. În timp ce priveam în urma ei, mi-am dat seama că lipsea ceva. M-am uitat la masa la care stătuse cu câteva minute în urmă, și pe scaun, observasem obiectul care mă făcuse să îmi pun atâtea întrebări legate de ea. Umbrela. Fără a mai sta pe gânduri, m-am ridicat, am luat umbrela colorată și am ieșit din local cu gândul de a i-o înapoia. După ce am scrutat rapid strada, am văzut-o mergând în pas alert spre stația de autobus, loc spre care acum mă îndreptam și eu. Am ajuns-o din urmă și când am fost în dreptul ei, am început să vorbesc.

- Ți-ai uitat umbrela, îi spun și observ că tresare violent. Îmi adresez câteva cuvinte de duh pentru că am speriat-o, și apoi o privesc în acei ochi superbi pe care i-am analizat și în restaurant. Se uită la mine speriată, apoi confuză, ca în cele din urmă să mă privească plină de recunoștință.

- Mulțumesc! spune cu o voce lină, și întinde mâna prinzând de un capăt al umbrelei, ca apoi să se întoarcă și să plece înspre stație.

La celălalt capăt eram însă eu. În momentul în care am vrut să dau drumul umbrelei, o idee mi-a străbătut gândul, și am strâns de umbrelă. Simțind că nu voi da drumul umbrelei, fata s-a întors din nou cu fața la mine.

- Dacă nu te deranjează întrebarea mea, de ce ai la tine o umbrelă într-o zi caniculară? o întreb plin de curiozitate.

Ochii ei sunt străbătuți de un licăr de amuzament, iar pe față i se întipărește un zâmbet care îmi amintește de diminețile de Crăciun din copilărie, când sora mea găsea sub brad exact cadourile pe care și le dorea de un an întreg. Un zâmbet care radia în jur căldură și era capabil să lumineze o cameră întunecată.

- Doar... încearcă ea să răspundă, dar se oprește. Eu nu mă sincronizez niciodată cu vremea, adaugă după care ia umbrela din mâna mea și începe să alerge spre autobusul care staționase în stație.