Zidul De Poezie

Timpul

Mâna mea atinge apa,
şi e rece dar caldă
pe degetele îngheţate.
Şi apa tremură şi
cineva mă privește
Și, oh, ochii triști zâmbesc
Ei sunt negrii, plini de
umbre,poate prea plini
și ei vorbesc, și ei regretă,
dar îmi zâmbesc.

Și păr alb și riduri grele,
și zâmbet trist, și el
umbrit.
Buze pline, arcuite...
Față palidă de lună,
ea mă vede, eu o văd
și îi zâmbesc, și îmi zâmbește
și mă știe, și eu o știu.
E frumoasă, dar dispare
Părul alb se face pulbere și
se îneacă,
fața palidă se adânceşte
și timpul o mănâncă
și ea îi zâmbește.

Ea e nemuritoare
ea mereu există
și mereu va face
ceea ce vrea.
Timpul îi dă doar timp, secunde de care ea nu
are nevoie ca să
trăiască.
Ea zâmbește trist, dar o
face,a văzut,a auzit,
a simțit,e nemuritoare.
Și se joacă prinsa, și e
rapidă, dar și
Timpul e vânător.
Și îi e ciudă, și o admiră
și o vânează, și îi place.
Și ea nu se oprește, și atunci
înseamnă că trăiește.
Eu privesc apa, și ea mă
privește înapoi.
Și face piruete și scapă
de brațele calde și
monotone ale Timpului.