Privind în trecut

1. Întoarcerea

După ce mă anunţase de plecarea lui, Patrick se întorsese a doua zi pentru a-şi lua adio.  Eram distrusă. După atâţia ani de relaţie, iubitul meu, sau mai bine zis fostul iubit mă părăsea. Nu mâncasem nimic. Eram complet singură. 

Patrick ciocăni în uşa mea. M-am ridicat de pe canapea. Eram îmbrăcată la fel. Cearcănele îmi erau uşor vizibile. Machiajul îmi era întins. Mici lacrimi mi se prelingeau pe faţa albă, care acum era pătată de rimel. Rămânsesem uimită la vederea lui. Mi-am şters lacrimile cu palmele şi l-am poftit înăuntru.

  — Bună, spuse într-un final el. Am... am venit să-mi iau adio de la tine. Chiar îmi pare rău că fac asta. Te rog să mă ierţi.

  —  De ce îmi faci asta?

  — Nu am cum să te rog să mă aştepţi. A fost decizia mea, am ales. Tu trebuie să-ţi vezi de viaţa ta. Azi am primit mail-ul şi o să încerc să plec cât pot de repede, măcar atât pot să fac. Îţi mai spun odată, ştiu că mă iubeşti, dar viaţa nu-i întotdeauna corectă. Eşti tânără şi frumoasă. Viaţa ta abia acum începe şi sunt sigură că o să găseşti... pe cineva, poate chiar mai bun ca mine.

  —  Cum poţi să-mi faci asta? Cum poţi să-mi faci asta? Cum poţi să-mi faci asta? întrebarea fiindu-mi retorică, bătându-l cu pumnii mei micuţi pe piept. De ce nu mi-ai zis? Plângeam şi asta îl durea pe Patrick. Mereu îmi promisese că nu o să mă facă niciodată să plâng. Dar, niciodată nu există, nu? Mă luă în braţe jucându-se cu buclele mele.

— Pentru că dacă ţi-aş fi spus, probabil, ai fi încercat să mă convingi să rămân.

—Eşti un trădător! Eşti un nenorocit! Eşti un mincinos şi nu vreau să te mai văd în viaţa mea! Ieşi afară! Ieşi acum afară.

Patrick doar mă ascultă. Ieşi afară supărat închizând uşa. 

Eram nervoasă. Am luat toate fotografiile cu el şi am început să le arunc, geamul tablourilor spărgându-se, altfel. Tot ce îmi aducea aminte sau îi aparţinea lui le-am adunat şi le-am pus într-o cutie. Am intrat în baie ştiind că acolo se afla tricoul lui, negru. L-am atins şi mirosit. Mirosea a el, deşi fusese spălat de n ori. Am ezitat pentru un moment să-l iau, dar m-am repezit cu o forţă inexplicabilă şi l-am luat din cuier. L-am azvârlit în cutie, cu restul obiectelor. Le-am luat şi am  părăsit apartamentul. Le duceam la gunoi. Asta însemna el pentru mine acum, gunoi.

  .................................... 

Chinuindu-mă să-mi trag fusta cea neagră, din stofă, pe coapsele voluptoase, am fost întreruptă de telefonul ce suna sub grămada de haine. Deşi îl căutam nervoasă, l-am găsi abia după un timp.

— Bună dimineaţa, domnişoară Decker! V-am sunat să vă anunţ că şedinţa începe în mai puţin de jumătate de oră, domnul Max a ajuns deja, mă informă secretara firmei, Barbara Quick, o femeie, trecută de vârsta tinereţii, mică la statură, dar cu o inteligenţă de lăudat.

— Bună dimineaţa. Mulţumesc frumos, Barbara, spun înainte de a închide apelul.

Mi-am luat repede geanta şi mi-am pus, cu grijă, telefonul şi portofelul. Mi-am încălţat în grabă pantofii negrii din lac, îmbrăcând rapid cardiganul şi apucându-mi geanta, am ieşit din apartamenul, destul de luxos, din centrul Virginiei. Pe drum mi-am căutat cheile maşinii prin geantă. Aerul rece de toamnă îmi îngheţa simţurile odată ce părăsisem blocul urcându-mă în maşină şi accelerând spre firmă. Strada principală care ducea spre companie era aglomerată, iar eu întârziam la una din cele mai importante sedinţe ale anului, ceea ce îmi propusesem să nu fac încă de când mă trezisem. Uram maşinile şi traficul aglomerat, încă de mică, dar eram incapabilă să schimb ceva în această privinţă. Maşina îmi inainta încet când telefonul îmi sună din nou.