Snowflake Killer

It's winter!

*E prima mea carte. Sunt începătoare...aştept păreri şi sfaturi*

          Iarna...un anotimp frumos. În ciuda frigului, toți se bucurau de zăpadă, mai ales copiii. Parcurile şi străzile erau pline de mici ingeraşi ce se bucurau de magia anotimpului. Oamenii de zăpadă cucereau drumurile, în timp ce bulgării de zăpadă te atacau din toate părțile.

         O familie traversa drumul plin de mormane de omăt. Ceva obişnuit: un tată, o mamă şi doi copii ce abia aşteptau să intre pe poarta parcului. Bărbatul era bine făcut şi mai înalt decât femeia. Era dur şi incăpățânat, dar femeia îl iubea oricum. Ea avea chipul unui înger: ochi albaştri, nasul mic şi puțin ascuțit, iar zâmbetul ei  era cald, onest, încarcat de bucurii si de fericiri marunte, de momentele frumoase petrecute cu familia. Obrajii ei erau roşii ca macul, iar părul ei maro şi cârlionțat se revarsă peste umeri. Băiatul cel mare semăna mult cu tatăl lui la aspect. Cel mic avea ochii verzi ca de smarald şi era îmbujorat la fel de tare ca mama lui.
Au intrat în parc, s-au îndreptat spre o bancă şi după ce au curățat-o cei doi părinți s-au aşezat. Cei doi copii au fugit să se joace cu ceilalți. Bărbatul avea grijă de Cristian, fratele mare, în timp ce soția de Jack. Din păcate pentru el, era cel mai mic si nu multi îl băgau în seamă. Femeia l-a chemat şi împreună au început să construiască un om de zăpadă. Cristian a pornit o bătălie cu bulgări. În scurt timp, toți i s-au alăturat. Râsetele dominau atmosfera.
          -Hei, Cristian, loveşte în stânga şi eu în dreapta.
          -Pff...nu mai e amuzant. Hai să jucăm altceva.
          -Leapşa...ce zici?
          -Tu eşti!

          Cei doi prieteni incepeau să fugă prin tot parcul. Viteza lui Cristian era incredibilă. Făcea atletism şi era printre primii. Din păcate nu era prea atent şi s-a împiedicat de o piramidă de bulgări. Din palma lui ieşea puțin sânge.

          -Hei, eşti bine?
          -Eu? Eu mereu am fost bine.

          Mama lui l-a văzut şi l-a ajutat să se ridice. După ce s-a asigurat că se simte bine, s-a uitat după soțul ei. Vorbea cu Rafael, un prieten de la universitate. Nu îi plăcea de tip, mereu se întampla ceva rau când era cu el.

          -Mă scuzi că te deranjez, dar trebuia să fii atent la Cristian.
          -Cristian e destul de mare ca să îşi poarte singur de grijă.
          -Dragule, nu vreau să fiu rea, dar mereu eşti neatent şi pierzi copiii din vedere. Are 9 ani.
          -Uneori eşti prea protectivă. Copiii trebuie să învețe din propriile greşeli.
          -Normal că sunt protectivă, sunt mama lui. Aşa că fii atent la el. Te poți întâlni altă dată cu prietenii tăi. Cristian!

          Băiatul s-a oprit din joacă şi s-a dus la mamă.

          -Am făcut ceva rău?
          -Ştiu că îți place să fugi, dar te rog fă-o mai încet. În primul rând te poți lovi, iar în al doilea rând nu e corect față de ceilalți.

          Cristian şi-a chemat fratele şi împreună s-au dus să se joace.  Deşi Sophie îl iubea mult, bărbatul era neatent cu copiii. Nu prea le acorda atenție, mereu era plecat ori la treabă ori la o întâlnire cu prietenii. Mereu avea certuri pe tema asta. 

          -Tu eşti!
          -Din nou?
          -Hai mai repede!

          Cristian fugea de prietenul lui. Se străduia să nu accelereze, dar fugea din ce în ce mai tare. Sophie se uita la el. Se îndrepta spre stradă. S-a ridicat şi a inceput să strige.

          -Cristian! Cristian!

          Cristian râdea. Nu dădea importanță unde se ducea,ci se uita în spate după cel ce il fugărea. A auzit țipetele disperate ale mamei şi şi-a întors capul. Nu ştia ce urma să se întâmple. Din păcate, nu a fost ceva plăcut. Ultimul lucru văzut: o maşină. O maşină care se îndrepta cu viteză spre un băiețel care se bucura de iarnă. Acum sângele era peste tot...albul zăpezii s-a tranformat într-un roşu urât ce a oprit râsetele copiilor.  O mamă se vedea prin marea de sânge. Țipa, plângea, era distrusă de ce s-a întâmplat. Ținea ce a rămas din bietul copil in brațe, iar tatăl se uita terifiat din spate.

          -Nu! E numai vina ta! Mereu neglijezi copiii! Uită-te la asta! E doar vina ta! Eşti mulțumit? Uite ce s-a întâmplat! Uită-te! Te-am avertizat, nenorocitule! Protectivitatea are un rost în viața! Doamne, de ce?

          A vrut să zică mai multe lucruri...dar nu a putut. Ai ei ochi albaştri erau ca marea: plini de lacrimi. Bărbatul realizase ce greşeală a comis. Jack se uita...privea speriat...făcea câțiva paşi înapoi. A fost martor la moartea fratelui si la ultimul peisaj în care cei doi părinți se vedeau împreună...un peisaj urât, ce-i va bântui mintea pentru totdeauna. Ultimul sunet al frățiorului său: un râs. Un râs ce-l va bântui pe vecie.
          Tatăl a ajuns în închisoare, iar Jack a rămas la mamă. Degeaba se ducea la psiholog. Trauma l-a marcat pe viața...nimeni nu îl mai putea aduce pe frate înapoi...nu se putea da timpul înapoi. O avea doar pe mamă. Dintr-o dată, copilul care cândva era plin de veselie s-a transformat într-o simplă umbră dintr-o lume fără de speranță.