Snowflake Killer

The challenge

          Maşini de poliție, oameni în costume, drumuri blocate, reporteri peste tot, un peisaj tulburător pentru o mamă care şi-a pierdut al doilea fiu. Jake era a 4-a victimă a criminalului în acest an.

          Sophie şi-a îndepărtat privirea de la geam. În casă era linişte, prea multă linişte. S-a dus în sufragerie şi a scos pachetul de țigări. Nu era obiceiul ei să fumeze, dar din cauza problemelor din ultima vreme disperarea a adus-o în acest stadiu. S-a aşezat, a luat ziarul de pe masă şi s-a holbat la prima pagină: "Criminalul loveşte din nou". L-a aruncat cu brutalitate pe jos şi s-a uitat la ce i-a dat detectivul. Dacă se ducea când trebuia la doctor, nu se mai afla în situația actuală. A luat telefonul, a format numărul, apoi a aşteptat să răspundă cineva.

          -Alo?
          -Doctor Davis. Cu ce vă pot ajuta?

          După ce i-a povestit ce s-a întâmplat, doctorul a decis că se pot întâlni peste o oră, întrucât un pacient a anulat programarea. A lăsat țigara, şi-a luat nişte haine mai groase şi s-a mai uitat pe geam încă odată,apoi a plecat. Trebuia să găsească o altă ieşire, altfel reporterii care stăteau în fața blocului o vor asalta cu tot felul de întrebări. Din moment ce fiul ei dispăruse şi erau mici şanse ca el să fie găsit viu, nu avea nici timp nici chef să fie intervievată. S-a furişat pe lângă nişte maşini care aduceau marfă la magazinul alăturat şi a luat un taxi. Ea nu avea nici permis de conducere, nici maşină...era obişnuită ca soțul ei să o ducă la job, iar după divorț nu a putut face rost decât de banii necesari îngrijirii lui Jack.

           *La doctor*

           Cabinetul doctorului era uriaş. Era amenajat în partea stângă pentru copii, iar cea dreaptă pentru adulți. Asistenta a chemat-o într-o sală izolată de celelalte. Uşa era de metal, diferită de celelalte, lângă ea fiind un panou în care trebuia introdus un cod din 5 cifre. Sophie era speriată...în mod normal, un doctor nu ar trebui să aibă aşa ceva...dar având în vedere că are cunoştințe de la FBI, are o tehnologie mult mai performantă. Totuşi când a ajuns înăuntru, a văzut biroul doctorului în mijlocul camerei, o canapea roşie, arcuită în partea dreaptă şi o măsuță. Doctorul a aşezat-o pe masa care, cu ajutorul unui buton, a prelungit-o şi s-a dus la birou. A tastat câteva lucruri la calculator, după care a luat nişte ventuze cu nişte cipuri inserate din sertar. Din pereți au apărut diverse aparate de ultimă generație, iar camera ce părea goală a devenit o sală ultra performantă. Ventuzele le-a ataşat la nişte fire roşii, după care le-a pus pe fruntea, tâmplele, inima şi palmele ei. Sophie privea impresionată tot ce se întâmpla.

          -Vreau ca tu să te gândeşti la ceva care să te înfurie, apoi care să te facă tristă. Cu cât te copleşesc mai tare emoțiile, cu atât să închizi pumnii cu ventuzele în ei. Acum voi pune o perdea care are un material special făcut împotriva radiațiilor care, după ce se vor îndrepta spre tine, vor fi prin toată camera dacă nu e pusă. Dacă te va durea capul sau ți se va face rău strigă, altfel rişti să te îmbolnăveşti grav. Vom relua testele săptămâna viitoare în acest caz.

          Sophie asculta cu mare atenție ce zicea. Se gândea la accidentul pe care l-a avut Cristian. Era furioasă pe indiferența şi comportamentul fostului soț. Îşi manifesta furia prin strângerea ventuzelor. Cu cât se gândea mai mult, cu atât o durea mai tare capul. Se pedepsea singură, credea că merită toată această durere. Nu avea timp să vină săptămâna viitoare, trebuia să afle cât mai repede ce are.

          - Este de ajuns. Gândeşte-te la ceva trist.

          Ceva trist...ultimii ani din viața ei erau ceva trist. Tot ce s-a întâmplat i-a schimbat radical viața într-un mare morman de gunoi. Încerca să îşi stăpânească lacrimile, dar degeaba. Simțea durerile de cap din ce în ce mai tare, i se făcea rău, dar nu-i păsa. La nivel psihic putea rezista până la moarte, dar trebuie să poți şi fizic, ceea ce nu a putut.
            S-a trezit cu asistenta ce îi oferea primul ajutor. S-a ridicat brusc şi vedea toată camera învârtindu-se.

          -Ți-am zis să mă anunți când nu te simți bine. Noroc că mi-am dat seama la timp că erai leşinată.
          -Cât timp am fost incoştientă?Ştiți ce am?
          -O oră. Am făcut cât de cât o analiză şi acum aştept rezultatul testelor. Din câte văd pe calculator, mai durează câteva minute.

          Sophie a vrut să se ridice, dar nu era în stare. Aştepta cu nerăbdare analiza. Spera să nu fie ceva grav şi să se poată repara.

           -Din câte văd aici, creierul e afectat de accidentul de atunci, ceea ce va făcut mai vulnerabilă emoțional. Leşinatul e un mecanism de apărare, ca energia dumneavoastră să fie folosită pentru lucrurile vitale. Lucrurile negative vă seacă energia, deci leşinați.
           -Şi nu se poate face ceva?
           -Singurul lucru este acceptarea situației şi trecerea peste.
           -Cu tot respectul, dar cum naiba să pot trece peste aşa ceva?!
           -Asta trebuie să descoperiți singură.

           A plecat din cabinet şi a ajuns acasă. A urcat pe scări două etaje şi a intrat în apartament. A observat câteva zgârieturi, dar nu o interesau. Cel puțin până când a văzut o cutie pe masa din bucătărie. O cutie de lemn, model din Franța din anii 90', ce era destul de scumpă. A deschis-o. În colțul din sus stânga erau 5 fulgi de sticlă cu modele diferite şi care erau numerotați. În stânga jos era un telefon vechi care avea un mesaj necitit, iar în dreapta un pistol cu 10 gloanțe. A luat telefonul şi a deschis mesageria:

"Eşti gata să suferi pentru a salva viața fiului tău?"