M-am trezit câteva ore mai târziu, cu vederea înceţoşată, mândra posesoare a unei dureri de cap a cărei reţetă cuprindea probabil mahmureală şi nesomn în cantităţi egale. Ştiam că durerea de cap avea să treacă curând, dar am luat nişte Ibuprofen, ca să pun şi eu umărul la proces. Apartamentul era cufundat în linişte când am mers spre bucătărie cu paşi târşâiţi. M-am răzgândit în ultimul moment, ieşind pe balcon, privind zona însorită şi oraşul ce se desena la orizont.
Am auzit uşa de la bucătărie deschizându-se uşor şi paşii lui Blair care se apropiau de balcon.
- Trebuie să vorbim, a spus cu un ton serios şi rece.
I-am privit ochii mari, umbriţi de gene lungi, verzi ca iarba în mijlocul verii şi m-am aşezat pe un scaun în faţa ei, aprinzându-mi o ţigară. Ȋmi simţeam ochii obosiţi, umezi şi cel mai probabil, cât se poate de umflaţi. Dar i-am povestit.
Cât timp încercam să-mi amintesc fiecare detaliu din ultimele două zile şi să i le transpun, expresia feţei ei nu s-a schimbat. Mă privea de parcă ar fi ştiut deja totul, ca una dintre persoanele care îţi pun o întrebare la care ştiu deja răspunsul, dar vor să ştie dacă îndrăzneşti să minţi. Şi întocmai de aia îţi era împosibil să o minţi pe ea, dacă îşi aţintea văpăile verzi asupra ta şi te ardea din cap până în picioare. La sfârşit, am zărit furie pe faţa ei.
- Bă, tu te-ai tâmpit de tot? Adică aşa proastă te am? Cum poţi să îi dai unei neînţărcate puterea să te facă să plângi? NU merită absolut nimeni, cu atât mai puţin o persoană care nu-şi poate menţine relaţia cu ea însăşi. Să plângi tu! Eşi nebună? Nebună? Nu ar trebui să plângi nici măcar pentru Scarlett fucking Johansson, şi tu plângi pentru cineva pe care îl cunoşti de o zi? Şi care sigur nu e Scarlett?!
Am deschis gura să protestez, dar mi-a făcut semn să tac.
- Ȋn plus, mai lasă-mă cu suferinţele astea de proastă trăznită de pubertate, că nu zboară cu nimeni, mai dă-o-n morţii ei de treabă.
Ştiam că avea dreptate, că nu merita, nu în măsura în care o ştiam de o zi. Am rămas în tăcere şi stingheră pentru o clipă. Simţeam că mă studiază cu coada ochiului.
A suspinat adânc, coborându-şi tonul.
- Bine, tre' să ne calmăm, adică eu, şi să gândim logic, adică tu. Lăsând la o parte înfinitul de...organ genital bărbătesc pe care i l-aş îndesa eu pe gât: is she worth it?
Am privit-o adânc pentru câteva secunde, rostind cel mai sigur "Da" de care dispuneam în acel moment.
- Da? Then go for it. Dar ai grijă, a continuat, stingându-şi agresiv ţigara în scrumiera de lângă ea – pentru că dacă te răneşte în continuare, o găsesc şi îi rup capu' cu tot cu coloană.
S-a ridicat, făcându-mi semn spre bucătărie.
- Da' dacă dă dracu să-mi aduci tentativa aia de fiinţă umană aici, există posibilitatea să zboare de pe balcon – şi să fie moartă dinainte, a urlat, vocea răsunând ca un ecou prin tot apartamentul.
Ceva mai târziu m-am decis să îl sun pe Stephen. Eram convinsă că întâmplarea de azi a fost foarte confuză pentru el, şi dacă Gabrielle nu ar fi lămurit situaţia, simţeam nevoia să o fac eu.
Mi-a răspuns cu un "Da?" agitat, ce m-a făcut să cred că era un moment foarte prost.
- Stephen? Arina sunt. Moment prost?
