Imediat ce am închis telefonul, m-am repezit la geaca aruncată aiurea pe pat. Pisicuţa a sărit spre piciorul meu, muşcând în joacă materialul blugilor. Am început să râd şi i-am mângâiat capul moale. Blair nu avea să ajungă în seara aceea acasă. Mi-am aprins o ţigară în drum spre metrou, uitându-mă la punctele luminoase de pe cer. Când eram mică, credeam că stelele sunt nişte acoperişuri iar când cade o stea, se formează o casă. Ȋntre timp, crescând, am dezvoltat o mare pasiune pentru stele. Nu că aş vrea să devin astronaut.
Gabrielle era foarte uşor de depistat, judecând după părul ei auriu. Mi-a zâmbit când a ajuns în dreptul meu, cu ochii albaştri aţintiţi la teneşii ei. Am păşit înainte, deschizându-mi uşor şi aproape insesizabil braţele. M-a îmbrăţişat strâns, făcând tot aerul să-mi iasă din plămâni. Fără obişnuitele tocuri, era la fel de înaltă ca mine, lucru care m-a făcut să zâmbesc. Ȋi simţeam inima pulsând puternic între noi, i-am cuprins umerii şi mi-am îndepărtat capul astfel încât s-o pot privi în ochi. Ochii ei sclipeau, absorbind toată lumina din jur.
- De ce îţi bate inima aşa tare?
- Pentru că te ţin în braţe.
I-am zâmbit, prinzând între degete o şuviţă din părul ei blond, ce-i intra în ochi. Mi-am afundat capul în gâtul ei, inspirându-i parfumul. După ce ne-am desprins din îmbrăţişare, mi-a făcut semn spre cotitura ce ducea într-un parc retras. Ne-am aşezat pe iarbă, privind alţi colindători nocturni ai parcului
- Arina... m-am despărţit de Nate.
Mi-am întors privirea de la un câine care încerca să-şi încetinească stăpânul, lătrând la un fluture, şi am privit-o intens.
- Poftim? Ce s-a întâmplat?
- Nu s-a întâmplat nimic. Am realizat că nu era ce aveam eu nevoie.
M-am încruntat.
- De ce anume ai nevoie?
- De tine.
A fost un răspuns instant şi sigur, de parcă aş fi întrebat-o care e anotimpul el preferat. Mi-a spus asta privindu-mă, cu ochii mari, şi forma genelor ei ce te făceau să crezi că e în permanenţă dată cu tuş. Ne-am ridicat în capul oaselor, sărutându-ne uşor, ca şi cum ne-am fi temut că una din noi va dispărea. Mi-am împletit degetele cu ale ei şi am stat întinse pe iarbă, vorbind despre relaţii eşuate, copilării zbuciumate şi tot ce iubim pe pământ şi, fără să realizez, sufletul meu îşi strângea bucăţile lăsate în urmă, întregindu-se cu totul.
- Spune-mi ceva.
- Ce anume?
- Ceva ce nu mai ştie nimeni despre tine.
Am zâmbit, privind stelele şi simţind căldura degetelor ei încălzindu-mi palma.
- Nu e nimic ce aş fi putut ţine secret, sunt ca o carte deschisă. Dar nu ştiu, una dintre chestiile pe care nu o recunosc prea des e că nu ştiu să merg pe bicicletă.
- Tu vorbeşti serios?m-a întrebat, râzând uşor.
- Daa!
- Tu nu ştii ce pierzi!
- De obicei mi se spune asta atunci când lumea află că nu-mi place Oreo.
- Nu-ţi pla.... poftim?!
M-a bufnit râsul, reuşind să-mi potolesc ieşirea doar când mi-am aşezat palma peste gură.
- Sunt tare sclifosită.
