Patologic

Amalia Petrescu

   "Oameni. Opt miliarde, opt miliarde și ceva de oameni și deveneau din ce în ce mai mulți. Orașe tot mai mari și tot mai suprapopulate. Nimeni nu avea loc de nimeni, toată lumea se grăbea, toată lumea voia mai mult, toată lumea voia să-și facă o viață decentă, toată lumea voia să fie ca toată lumea.
   Cei ce ne conduceau voiau să facă o lume mai bună, compiuterizând-o, implementând o singură limbă, abolind conceptul de rasism și diferențiere între oameni, distrugând cultura anumitor state, pe care unele dintre ele se bazau de sute, dacă nu cumva mii de ani. Granițe nu mai existau și nici prea marile puteri. Eram oarecum uniți, o singură limbă, o singură rasă, o singură planetă...
   Terra...
   Odată ce toate măsurile pentru a înfăptui "Abisala Globalizare" au fost luate, am început sau am încercat mai bine zis, să facem din planeta noastră o casă cât mai primitoare și cât mai verde. Poluarea a fost primul pas, reîmpădurirea locurilor accesibile a fost al doilea, stârpirea foametei cel de-al treilea și multe altele la fel de importante, cum ar fi agricultura,medicina sau protejarea animalelor de orice fel.
   Bineînțeles că au fost părți pro și contra acestei uniri. Cei ce erau contra au renunțat, după lungi dezbateri și remarci aduse la adresa lor. Au renunțat,dar nu de tot...
   În anul 2209, la 30 de ani de la "Abisala Globalizare" totul era o mare harababură, mai ales de când lumea s-a împărțit în două. O parte erau acei așa ziși "teroriști", care luptau contra globalizării și de o parte erau supranumiții "columbieni", care erau pro globalizării planetei.
   Gândește-te la patru miliarde de oameni luptând contra patru miliarde de oameni pentru un scop ce aducea bine. Dar așa sunt oamenii, au opinii, au păreri, au dreptul de a spune deschis ceea ce nu le convine și ceea ce le convine..."
   Toate aceste vorbe îmi mișună acum prin minte, vorbele bunicii mele Amalia Petrescu. O ființă care a trecut prin multe de-a lungul vieții, prinzând chiar cel de-al Treilea Război Mondial despre care îmi povestea cu lacrimi în ochi și amărăciune în suflet... Spunea că pe atunci a fost atâta dezastru încât credea că, cu fiecare minut trecut, nu mai apucă un altul...
   Îmi spunea că era totul devastat în jur iar ea, fiind copilă, încerca să le ocolească,să fugă, să se ascundă de acel calvar insuportabil.
   "Vreme de 11 ani a fost război, primii 2 ani au fost cei mai grei, restul de 9 au trecut și mai greu pe măsură ce țările care aveau putere și armată încă bine pusă la punct, curățau rebelii și toți cei ce nu era supuși lor.
   Spre sfârșitul celui de-al Treilea Război Mondial, după lungi lupte verbale, țările mai înstărite au ajuns la un acord comun și focul a încetat urmând 19 ani de pace forțată oarecum...
   Așa a început "Abisala Globalizare".
   Cât chin și durere a suportat umanitatea pentru a se schimba! Și poate nici acum nu se schimbase așa cum trebuie..."
   Bunica. Așa era bunica. Poveștile ei despre al Treilea Război Mondial și cum a dus asta la globarizarea forțată mă fascinau când eram mic, mă prindea în acel fir narativ al ei și mă arunca în toate părțile făcându-mă să simt că trăiesc un adevărat război...acum chiar trăiesc un război dar nu mai simt nimic cu adevărat... Nimic... Nimc altceva decât ordine și executare.
   Nu mă gândeam că voi ajunge așa dat fiind faptul că bunica m-a crescut cu cea mai mare grijă.
   Părinții nu i-am întâlnit niciodată, mama a murit la nașteea mea și tata un an mai târziu, așadar bunica îmi era singura rudă și m-a luat sub aripa ei. Când am făcut 23 de ani m-a părăsit și ea...
   Proaspăt înrolat în armată pe atunci nu mai aveam altă vocație decât să strâng din dinți pentru pierderea iremediabilă, să închid totul în mine și să continui. Așa am și făcut și iată-mă... Sergent respectabil, grad înalt, nevastă frumoasă, la casa mea, urmează să am un copil. Totul era liniștit și viața mea decurgea la fel de liniștit.
   Galmanicienii au disturbat liniștea... Nu doar a mea, a tuturor.
   A fost o lovitură, atât de neașteptată și atât de dureroasă pentru noi, specia umană...
   Ajunsesem așa de avansați în toate capitolele tehnologice cât și în cele privitoare la infrastructură! Aveam colonii pe Marte, Lună și extrăgeam deja carborant din mărețul glob de gaz Saturn! Eram așa de înfloritori de la an la an!...
   Totul s-a dus de râpă. Au apărut de nicăieri. Și în cer. Și pe pământ. Și pe apă. Și în apă. Peste tot. Dintr-o dată. Au ucis, au spulberat și distrus...
   Ne-am apărat cu toate forțele,am luptat, dar în zadar... Doar jumătate de miliard dintre noi am scăpat în viața de pe planetă la timp... Chiar și acum mai văd disperarea și suferința de pe fețele oamenilor când planeta a explodat fiind aruncată în aer de galmanicieni două zile mai târziu de la asediu...
   Eram distrus, spulberat și epuizat din toate punctele de vedere când mă uitam la rămășițele Terrei prin geamul de la crucișătorul care ne-a salvat. În afară de praf spațial, roci imense, nave distruse și crucișătoare care luptau nu mai era nimic. Spațiu. Un spațiu pe care nu credeam că specia noastră îl v-a umple vreodată...
   Galmanicienii erau fericiți. Se vedea asta pe tentaculele lor. Erau o specie axată pe război și cucerire. Niște ființe cum nu am mai văzut până atunci niciodată. Nici dacă combinam toate animale de pe pământ nu-mi rezulta așa ceva...
   Aceste ființe erau înalte cam de 2 metrii și 30,uneori 50 de cm. Aveau patru picioare subțiri, negre la culoare, în formă cilindrică cu un fel de tălpi tringhiulare și ascuțite la capete. Un trunchi cât se poate de închegat ce pornea din punctul de intersecție al piciorelor ciudate.
   Trunchiul era lunguieț, având o culoare maro precum frunzele putrede și o lungime de circa 90 cm, era crestat foarte des cu fâșii de ligament ce le dădea o armură aproape impenetrabilă. La capătul acelei orori de trup era un cap asemănător cu cel al unei bufnițe era la fel de negru ca picioarele ornat cu patru ochi violeți.
   Avea unele extremități ieșite din comun, asemănătoare nasului și urechilor umane, numai că erau ca niște tentacule mici și grețoase. Nu aveau buze, ceea ce era și mai oribil din cauza dinților proeminenți care erau de 20 de cm lungime. Mâinile erau subțiri,negre, având crestături asemănătoare cu cele de pe trup, cu palme mari și degete la fel ca ale noastre doar că nu aveau unghii... erau degete... și atât...
   Asemenea orori ne-au cotropit și ne-au distrus planeta, alungându-ne în spațiu nesfârșit. Am mers în derivă mult timp, cam jumătate de an, mulți au cedat, alții au înnebunit...
   Mult timp am răbdat...mult timp...
   Până am ajuns pe Zicorilo.
   Asemănarea dintre Terra și Zicorilo era izbitoare în ceea ce privește clima și fauna. Culoarea solului era verzuie, de pe pământ vedeai cerul violet luminat de cei trei sori. Aerul era proaspăt și răcoritor și erau numeroase râuri și lacuri. Planeta era fără de oceane sau întinderi de apă mai mari, singura întindere de apă mai mare era Lacul Celor Trei, numit așa după numărul de râuri care se varsă în el.
   Zicorilo avea patru sateliți naturali toți de aceeași dimensiune pe nume Zaki, Dera, Xiro și Ropen. Zaki și Xiro au culoarea albastră iar celelante două galben, fiind dispuse la dimensiuni egale față de Zicorilo ca un cerc protector pe orbita ei și la o distanță egală una de cealantă.
   Dimensiunea planetei Zicorilo era de trei ori mai mare decât a Terrei și era mult mai bogată în resurse naturale, unele fiindu-ne necunoscute. Am descoperit mine de materiale mai tari decât oțelul sau platina, cum ar fi galmazonul, haritul și spenbigul. Minereuri radioactive din belșug precum trecinocul, zabiniul, gurelul și multe altele.
   Flora și fauna bine dezvoltate. Animale care mai de care mai mari, mai mici, fiecare erau mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele de pe pământ. Plante,iarbă și arbuști erau din belșug la tot pasul, care mai de care mai ciudate și mai diforme.
   Nu doream o altă surpriză, așadar am făcut o atentă și minuțioasă examinare a planetei care s-a dovedit a fi nepopulată de vreo specie anume.
   Până acum...
   Stabiliți aici cu greu, era ceva nou pentru noi. Ceva ce promitea un viitor nou și prosper totodată. Și chiar așa a fost, cei 50 de milioane de oameni au ridicat un nou imperiu pe planeta asta.
   Am fondat un mic guvern, o mică armată, o constituție, au pus câteva legi generale,au aprobat vorbirea aceleiași limbi, care se scrie cum se aude și citește cum se scrie....
   Am costruit nenumărate orașe și multe alte colonii care urmau să fie ridicate la stagiu de oraș.
   Am făcut o minunăție de capitală punându-i numele de Terra...în memoria a ceea ce a fost cândva vechea noastră casă...