《 Nosce Te Ipsum

Prolog

Ce sens au toate pe acest Pământ? Cu ce scop existăm? Cu ce scop exist eu? Acestea sunt întrebările pe care mi le pun mereu, stând pe balconul apartamentului meu vechi, la o țigară. De ce există lucruri bune, și lucruri rele? cu ce scop le-ar fi creat un "Dumnezeu"? Hai să nu ii spun Dumnezeu, ci creator. Și hai să presupunem ca ar exista un "creator".
Cu ce scop, Tu, Creatorule, ai creat atât lucruri bune, cât și lucruri rele? Dacă toată lumea zice că nu e bine să facem lucrurile rele. De ce am liberul arbitru dacă mi se spune că nu e ok să fac asta, sau să fac aia?
Mai trag un fum din țigară, lăsând substanțele toxice să îmi invadeze plămânii. Am ridicat capul către cer.
De ce exist eu, in această clipă, în acest loc, în acest moment, fumând această țigară minunată, care după spusele tuturor, oricum o să îmi fută sănătatea?
Expir fumul, și mai trag unul.
De ce dacă se presupune că pot face ce vreau cu viața mea, sunt așteptată să fac lucruri nemaipomenite, iar dacă nu le fac, voi fi judecată?
Asta nu se numește "liber arbitru".

Dar să revenim la Dumnezeu. Sau la creator. De ce ar fi creat o lume bolnavă în care dacă ești bun ești luat de prost, și dacă ești râu te judecă toți?
Dar de fapt, cine sunt eu să îmi pun asemenea întrebări existențiale la care oricum nu voi găsi vreodată vreun răspuns pertinent?
Dar de fapt, caut vreun răspuns la aceste întrebări care îmi macină mintea, sufletul, și existența?
Sunt un punct minuscul într-o galaxie infinită a întunericului în care totul se pierde și nimic nu rămâne. La un moment dat o să mor. O să moară și urmașii mei. La un moment dat o să dispară tot, și nu o să mai rămână nicio urmă a existenței unei posibile "omeniri", și atunci cine sunt eu punându-mi întrebări despre tot și despre toate? întrebări care duc la răspunsuri pe care oricum nu o să le înțeleg, și pe care o să le îngrop odată cu moartea mea iminentă. Sigură.
Mâine? Săptămâna viitoare? Peste o lună? Peste Cin-şpe' ani?
Nu știu.
Nu vreau să știu.
Pentru că dacă aș știi, cu ce scop aș mai trăi? Cu gândul că peste douăzeci de ani nici nu o să mai exist?
Nu mulțumesc.

De ce îmi pun atâtea întrebări fără răspuns? De ce, ughh, de ce sunt un punct atât de mic într-o lume atât de mare?

De ce nu însemn nimic, de ce nu voi însemna nimic?
Odată ce nu voi mai fi, nimeni nu o să își amintească de mine, fata aceea copilăroasă care citește cărți necunoscute. Acea fata care nu încetează să pună întrebări?

Cine?
Exact.
Nimeni.

Pentru că nu însemn nimic. Tu nu însemni nimic. Nimeni nu înseamnă nimic în aceasta lume gigantescă. Nemăsurată. Infinită.

Mai trag un fum.

Mai bine aș pleca. Departe de tot, de toate.
Numai eu cu cărțile mele.
Și bineînțeles, și cu Hazel.
Câinele meu. Prietenul meu. Sufletul meu. Tot ce am mai bun pe această lume bolnavă în care toți se gândesc cum să aibe mai mulți bani, mai multe lucruri.
De ce sunt toți asa de e materialiști?
De ce vor toți numai bani, case, mașini?
De ce e o lume bolnavă? O lume pe care fiecare o distruge încetul cu încetul.
Încet, dar sigur.

Hazel? O iubesc cu tot ce am mai mult. Nu aș avea sens pe această planetă fără ea.
Oricum nu am.

Dar să revenim la Hazel.

Iubirea mea.
De ce Hazel? Am numit-o așa după ochii ciocolatii pe care îi are. Niște ochi care exprimă căldură, o căldură sufletească necomparabilă cu toate lucrurile pe care toți și le doresc atât de tare.
O căldură neomenească, venită de la un animal care mă iubește necondiționat.
Ea e prietenul meu de când am găsit-o acum câțiva ani.
Ploua. Și ieșisem să mă plimb fiindcă iubesc ploaia.
Și am trecut pe lângă un coș de gunoi unde am găsit-o într-o pungă de plastic. Abia mai respira săraca. Nici nu am stat pe gânduri, am luat-o acasă și am avut grijă de ea până s-a făcut bine. Avea câteva săptămâni.
M-am simțit atât de prost gândindu-mă ce oameni au putut-o lăsa să moară. "Oameni ". Speciile de care ziceam mai devreme.
Și o iubesc. O iubesc pentru că mi-a fost alături mereu, la bine și la greu.

Eu nu iubesc multe lucruri, consider că "a iubi" e un termen exagerat pentru un sentiment ciudat de plăcut pe care îl simți pentru ceva, sau cineva.
Prea mulți oameni folosesc acest termen, deși nu realizează ce implică acesta.
Prea mulți nu știu să iubească, iar cum am spus mai devreme, e doar un sentiment. Care exprimat greșit, poate răni. Și știu asta, am simțit-o pe pielea mea. Acum sunt indiferenta cam fata de orice.

Nu spun deseori "te iubesc" pentru că nu are nicio relevanță, dacă nici măcar eu nu știu ce simt. Însă atunci când o spun, o și fac.

Iubesc lucrurile simple, chestiile ciudate și ridicole, ar spune unii oameni. Poate alții se regăsesc in ce zic. Nu știu. Nu îmi pasă.

Iubesc ploaia. Îmi place să dansez in ea, gândindu-mă la tot și toate. La posibil și imposibil. Ador să simt cum se preling picăturile reci de apă de ploaie printre hainele mele uscate, lipindu-le de spatele meu gol.

Iubesc noaptea să aud cum tuna. Unora nu le place. Altora le e frică. Eu ador.
Mă liniștește, mă calmează. Adorm mai ușor.

Iubesc să stau pe balcon la o țigară, in răcoarea argintie a nopții, contemplând frumusețea minunatei luni. O pată albă, curată, magică, într-un abis negru al întunericului veșnic.
La fel ca Ying și Yang. O balanță între alb și negru. Un echilibru între bine și rău. La fel ca în lume. Există un echilibru între lucrurile bune, și cele rele. Sau, mă rog.. Exista. Odată... Echilibrul ăsta s-a cam dus dracului... iar balanța? ei bine... a ruginit și ea demult.

Poate că sunt doar o ciudată. Poate nu. Dar sunt sigură că pentru unii sunt un mister.
Eu pentru mine voi rămâne doar Teodora, fata care o arde aiurea si se distrează mereu.

____________________________________

Yep, am început o carte nouă.
Aștept părerile în secțiunea de comentarii de mai jos, mi-ar face plăcere să știu cum vi se pare până acum ^^
Mulțumesc anticipat.