Plouă. Toată săptămâna m-am rugat ca astăzi să fie vreme bună dar nu, plouă cu găleata. Asta ar trebui să îmi fie învăţatură de minte. Mereu las toate lucrurile pe ultima zi şi la fel am făcut din nou. Am doar o zi la dispoziție pentru a îmi putea găsi o rochie şi pantofi, pentru a îmi face bagajale, pentru a găsi cadoul ideal de nuntă pentru unchiul meu şi doar o zi pentru a mă întoarce în Londra, oraşul natal. Nu am mai fost de doi ani acasă; mereu când vroiam să merg intervenea cineva sau ceva iar de la despărţirea de persoana pe care încă o mai iubesc, nu mai vroiam nimic. Dacă nu era vorba de unchiul meu, nici nu mă gândea să mă întorc. Cu acestă ocazie am hotărât să rămân acasă iar apartamentul actual să îl păstrez. Prima dată când am venit în New York aveam doar 16 ani jumătate iar de atunci stau singură într-un apartament. Am venit aici penteu că aveau cel mai bun curs de fotografie şi nu am putut rata ocazia.
Mi-am ales o pereche neagră de blugi skinny şi un tricou pe un umăr roşu, gheacă de piele şi nişte bocanci cu care să mă îmbrac azi iar restul le-am pus în genţii. Nu aveam nici timp şi nici chef să le aranjez deci pur şi simplu le-am pus la nimereală. În două ore toate lucrurile îmi erau adunate iar eu am fugit să fac un duş scurt. Gelul de duş cu miros de cireşe îmi răsfăţa fiecare părticică din corp iar apa fierbinte îmi dădea o stare de amorţeală şi lenea creştea în mine cu fiecare secundă petrecută în baie. După multe contraziceri cu propia persoană am ieşit din duş şi m-am întrepat spre camera pentru a mă schimba şi usca părul. Bagajele le-am lăsat pe hol, lângă uşă iar eu m-am dus la o sesiune lungă de cumpărături.
*Peste 15 ore*
Tocmai ce am ajuns în Londra. Zborul a fost foarte lung şi obositor dar din păcatenu am reuşit să adorm deloc. Mi-am pus ochelarii de soare pe ochii, am luat bagajele în mâinii şi urma partea grea, paparazzi. Cum am ieşit pe uşile aeroportului, aceştia au început să mă bombardeze cu întrebări iar din obligaţie am răspuns la câteva din ele până când să vină şoferul după mine.
- Domnişoară Eveylin cum este să fi în Londra, după atâta timp?
- Ca acasă, îmi era dor de acest loc.
- O să rămâi definitiv aici?
- Nu ştiu sigur, depinde cum evoluează lucrurile în viaţa mea.
- Este adevărat că unchiul dumneavoastră, Simon Cowell a, anulat căsătoria cu Elise?
- Nu! Unchiul meu este foarte îndrăgostit de ea. Se iubesc cu adevărat iar căsătoria este cu siguranţa valabilă. Acum dacă mă scuzaţi, sunt foarte obosită. O zi bună, la revedere.
Au mai insistat cu întrebări dar văzând că îi ignor, au renunţat. Chiar dacă le zâmbesc mereu şi le răspund politicos, adevărul e că nu îmi convine meseria lor. Se bagă în viaţa noastră fără pic de neruşinare iar de la orice gest sau vorbă inofensivă fac o poveste mai ceva ca Cenuşăreasa. Mereu exagerează şi adaugă lucruri total neadevărate. Judecă fără să cunoască iar etichetele ne sunt schimbate în fiecare săptămână. Dacă faci un lucru bun nimănui nu îi pasă dar dacă greşeşti câtuşi de puţin sau dacă nu ţi-ai asortat îmbrăcămintea eşti pe primele paginii ale ziarelor, criticat până la sânge, fără pic milă. Îmi e ruşine de ei dar asta este viaţa, trebuie să tac şi să mă prefac că totul e perfect.
În mai puţin de 5 minute o maşină parchează în faţa mea iar spre surprinderea mea erau chiar părinţii mei. Eram foarte fericiră că au venit ei după mine şi nu un şofer. Mereu au fost nişte persoane cu influenţa şi banii. Multă lume îi respecta şi doreau să îi aibă ca asociaţi dar puţini erau cei care reuşeau. În ciuda muncii lor, mereu au avut timp de mine; mai ales mama. De 4 lunii m-am îndepărtat de ea şi regret enorm asta. Ea ştia de relaţia mea şi era foarte încântată de iubitul meu. Nu am putut să îi spun că ne-am despărţit, era ca şi cum aş faceo de ruşine iar eu nu îmi doresc asta. Acum că sunt aici, o să afle şi îmi era frică de reacţia ei. Revenind la ale noastre, fără să stau pe gâduri am mers la ei şi i-am cumprins într-o îmbrăţişare strânsă. Mi-au lipsit enorm...
