MIHAI -Misterul din jurnal

01. misterul

06.10.1968

Te-am văzut Mihai, aproape ca nu te-am recunoscut. Ce s-a întâmplat, de ce eşti tatuat şi de ce ți-ai tăiat părul? Îmi placea parul tău .

PREZENT

  Două ore , două ore în care am simțit cum timpul s-a oprit în loc iar eu mi-am luat o vacanță bine meritată în minunatul univers al somnului . Nu mă odihnise de multă vreme cum îmi făcea mie placere, dar ca să fiu sinceră ma relaxez doar citind, iar de la ultima carte unsă pe pâine au trecut parca ani în şir. Însă, acum ca niciodată, o curiozitate stranie mi-a captivat atenția, jurnalele nu demult găsite, ale bunicii,care aparent, nu mai păreau atât de plictisitoare .
  M-am ridicat leneșă şi m-am îndreptat spre cutia lăsată de izbeliște de câteva săptămâni bune . Nu că nu mi-ar fi plăcut să dau o ocheată peste ele, dar ce ar fi putut să mă țină în suspans dintr-un jurnal învechit şi câteva caiete cu schițe. Întotdeauna am iubit misterul și intriga, iar din câte îmi amintes, Magda era o persoană mai mult decât plictisitoare care nu îți oferea nici măcar un gram de curiozitate în legătură cu trecutul ei și tinerețea de mult pierdută. Ei bine, asta până când a luat decizia aia tâmpită, să se sinucidă şi sa nu ofere nici măcar o monedă din uriașa ei avere, nepoatei și fiicei ei. Probabil că acesta era și motivul pentru care, nici nu m-am străduit să îmi fac simțită prezența la înmormântare ei.
  De când eram încă un copil firav și neascultător îmi promisese că înainte ca zilele ei să i-a sfârșit îmi va oferii cea mai mare comoara a ei şi iaca, am rămas cu buza umflată primind o amărâtă de margaretă uscată și un bilet, care acum probabil a sfârșit printr-un colț din apartament. Nu că aş fi o persoana materialistă, dar la naiba, cine ar refuza o ditamai casă și două apartamente. Cu siguranță nu eu.
  După ce am luat la întâmplare unul din jurnale m-am așezat dinou pe comodă, pe care o iubesc de altfel, şi am început sa răsfoiesc caietul .
Primele pagini erau mâzgălite cu desene care, după cum eram sigură, nu mi-au captivat deloc atenția. Am continuat să studieze fiecare desen, aproape toate erau peisaje, până când a dat de un portret .
  Mare mi-a fost uimirea când am sesizat cat de bine arata băiatul ăla pentru timpurile bunicii mele .
Trasaturile lui erau Dumnezeiești, nu erau bine definite dar, oarecum îți puteai da seama cu ușurință că nu avea mai mult de 25 de ani, iar probabil în acei ani era considerat un Don Juan al secolului XX.
  Am m-ai răsfoit puțin caietul, magnific de plictisitor apoi l-a lăsat undeva pe măsuța de sticlă .