Éclat

Capitolul 1

Londra, Iulie 1885

Natalie răsuflă obosită, ştergându-şi praful şi sudoarea care îi acaparaseră fruntea pe sub boneta de vară. Se ridică în picioare, scuturând pământul umed de pe rochia simplă şi subţire, care aproape i se lipise de trup. Îşi admiră munca, cele câteva rânduri de napi, morcovi si ţelină, apoi o luă din loc, lăsându-şi ustensilele pentru grădinărit aşa cum le abandona întotdeauna, murdare, cu noroiul întărindu-se pe ele. Îşi ridică poalele rochiei şi traversă gospodăria mică, îmbâcsită de păsări şi câteva capre, ajungând rapid în grădina mică din faţa conacului, în care verişoara ei muncea de zor, mormăind ceva furioasă. Nu desluşi totul, dar câteva cuvinte îşi croiră drum până la urechile ei: "păsări afurisite", "zile de muncă date naibii" şi încă ceva replici cu locul în care ea avea să le îndese găinilor plantele distruse.Ei, da, temperamentul ciudat al verişoarei ei era o enigmă. Aruncă o privire în jurul lui Éclat, realizând că dacă ea lăsase în urmă o uşoară dezordine, în jurul prietenei ei era o ordine desăvârşita. Sacul cu îngrăşământ, lopeţile şi stropitorile, chiar şi bastonul în care acum Éclat era nevoită să se sprijine pentru tot restul vieţii, din cauza unui accident, erau frumos aliniate, în dreptul florilor şi plantelor aromatice de care verişoara ei se ocupa cu mare răbdare. Cu mare răbdare, până acum. Boneta ei era trântită în iarbă, dându-i la iveală părul roşu care i se desprinsese din cocul comod, iar una dintre capre se chinuia să apuce una dintre mânuşile bleu, pe care, cel mai probabil, Éclat i le azvârlise în cap.
O văzu încordată, cu spatele aplecat spre răsadul cu flori pe care încerca să-l repare, aşa ca îşi ridică rochia până la genunchi, se descălţă de pantofii din piele uzată, şi începu să se apropie încet de ea, sperând că poate, pentru prima dată, va reuşi să o surprindă. Continuă să păşească încet pe iarba umedă, ajungând la doi paşi în spatele femeii ce nu dădea vreun semn că ar fi observat-o, ceea ce o făcu să scape un zâmbet. Făcu un pas în faţă, în dreptul fetei care, ca la un semn, puse mâna pe bastonul tocit şi îl ridică în dreptul gleznelor verişoarei sale. Natalie scăpă un icnet, apoi se dezechilibră şi ateriză în iarbă, lângă rândurile de flori multicolore.
-Dar asta e ridicol! bombăni cu ţâfnă. Mereu faci asta! Mereu îţi dai seama când cineva e în jurul tău! Cum faci asta? începu să-şi aranjeze pliurile rochiei, aruncându-şi ochii verzi spre fata de lângă ea, care nici măcar nu o privea.
Éclat ridică din umeri, arcuindu-şi buzele într-un mic zâmbet. Nu putea explica cum o făcea. Nici măcar nu realiza atunci când se întâmpla. Pur şi simplu corpul şi subconştientul ei se uneau, acţionând fără voia ei.
-Nu eşti foarte inventivă, Natty! Asta e...cam a câta oară când încerci să faci asta? Cred că am şi pierdut numărătoarea! Éclat chicoti, întinzându-se după baston, ridicându-se cu greu în picioare, mimând fără să vrea durerea surdă pe care încă o mai simţea din când în când.
Natalie dădu să o ajute, dar ea făcu un semn uşor din mână.
-E în regulă! Mă descurc, să ştii! Acum, spune-mi, ai terminat cu răzorul de legume? începu să-şi strângă lucrurile de pe pământul umed, aşteptând un răspuns. Când el nu veni, se întoarse către Natty, zărind privirea ei tristă şi plină de compasiune. Oftă adânc, masându-şi încet ochii obosiţi din cauza soarelui. Priviri ca acestea primise aproape mai mereu în ultimii ani, chiar şi din partea Charlottei, care, Dumnezeu îi era martor, o ura din tot sufletul. Le ura, nu putea agrea mila, dar nici nu le putea opri. Din acea zi de toamnă târzie, din urmă cu 5 ani, în care ea, Richard şi domnişoarele Perrers ieşiseră la călărit în pădurea din jurul oraşului, totul se schimbase. Armăsarul ei arab se oprise brusc din galop, aruncând-o pe spate, la câţiva metri in faţă. Doctorul Frederic îi spusese că ultimele vertebre ale coloanei ei fuseseră deplasate, şi astfel nu ar mai fi putut merge vreodată. Dar ambiţia şi furia o făcuseră să încerce, aşa că până la sfârşitul acelui an, piciorul drept i se recuperase complet, urmând ca cel stâng să îşi revină doar pe jumătate. Aşa se face că de atunci era obligată să se ajute de baston, pe care bunica ei i-l comandase din Elveţia, din cel mai zdravăn lemn, altfel risca să rămână complet fără piciorul stâng. Natty şi Amelia plânseseră câteva zile bune, în timp ce Charlotte se arătase mai rece, spunând că nu e nimic prea grav. -Natalie! o strigă brusc, făcând-o să tresară.
Verişoara ei o privi cu o expresie apologetică, în semn de scuză. Ştia că Éclat nu putea suporta mila. Aşa reacţionase şi atunci când cele câteva prietene de familie, Lady Margaret, Lady Louise şi cei din neamul O'Brian o compătimiseră pentru faptul că, din cauza înfăţişării ei neobişnuite, la care acum se adăuga şi bastonul buclucaş, toţi bărbaţii se fereau să fie zăriţi în compania ei în public. Dar doar în public, căci atunci când nimeni nu observa, niciunul nu ezita să îi complimenteze chipul perfect, părul unic şi ochii rari. Natty îşi amintea şi acum când, în urmă cu un an, pe când Lordul Stanford îi făcea curte Charlottei, Éclat îi trântise un baston zdravăn peste încheietură bărbatului care nu îşi ţinuse mâinile acasă în preajma ei.
-Labele jos! şuierase atunci, făcând-o până şi pe contesă să râdă. Vă sugerez, milord, să vă păstraţi pentru viitoarea voastră soţie, altfel, mă tem că nu veţi mai avea cu ce să o satisfaceţi, dacă veţi mai încerca aşa ceva cu mine!
Stanford fusese refuzat, iar Charlotte se căsătorise cu Alexander O'Brian. Ea nu îi purtase nicio pică lui Éclat, iar Stanford continuase să-i facă avansuri roşcatei, până când a încetat.
-E un bădăran! replica fetei stârnise hohote de râs în tot salonul contesei. Decât să-mi trăiesc viaţa lângă un bărbat care să-şi plimbe mâinile unsuroase pe corpul meu, mai bine rămân singură! Până şi un porc ar fi o partidă mai avantajoasă!
Natalie avea mereu impresia că în interiorul corpului de numai 15 ani a lui Éclat se ascundea un suflet bătrân şi o minte ascuţită.
-Să mergem înăuntru! Natalie se dezmetici, apucându-şi verişoara de braţ şi ghidând-o către casă.
-Natty, te comporţi tare ciudat! Éclat clătină din cap, intrând în holul răcoros.
Nu se schimbase nimic în conac de când ajunsese aici, cu 10 în urmă. Toate portretele şi peisajele erau la locurile lor, porţelanurile si bibelourile de Saxa erau lustruite si perfect aşezate, iar covoarele şi mobilierul încă păstrau aroma de mosc şi ceară pentru lustruit.
Intr-adevăr, casa nu se schimbase, dar familia Perrers, da! Charlotte se căsătorise, insa îi vizita săptămânal, împreună cu soţul şi socrii ei, Amelia era curtată de James Darnley, Lordul de Murray, iar bunica lor era din ce în ce mai slăbită şi mai izolată, din cauza vârstei înaintate. Ea şi Natalie rămăseseră la fel, însă erau neliniştite pentru balurile din acea toamnă, la care urmau să-şi facă debutul. Ea şi Natty erau nedespărţite, unde era una, era şi cealaltă, ceea ce era normal, din moment ce Charlotte şi Amelia erau surori, petrecând tot timpul împreună. Natty le era o verişoară îndepărtată, iar bunica lor o luase sub aripa ei atunci când mama ei murise, iar tatăl ei alcoolic o părăsise. Părinţii celor două surori plecaseră în Paris, lăsându-şi fiicele în grija rudelor, adică tot a contesei, iar de curând aflase şi Éclat că motivul pentru care bunica ei nu îi agrease mama fusese unul simplu: nu era de familie bună, deci nu avea zestre. Atunci când mama lui îi interzisese să o mai viziteze, tatăl ei, Sir Michael Perrers, se căsătorise pe ascuns cu negustoarea fermecătoare şi fugiseră din ţară. Se putea spune despre familia lor că, deşi una nobilă şi veche, nu erau foarte conservatori. Până şi Charlotte alesese un O'Brian, un neam cu mult sub statutul ei, iar pe Amelia o putea cuceri oricine cu un buchet de camelii si ciocolată belgiană.
Erau femeile Perrers frumoase? Nimeni nu putea nega asta! Erau ele vreodată raţionale când venea vorba de dragoste? Aici existau multe variante... Poate că ar fi fost, dacă ar fi avut un bun exemplu, poate că se căsătoriseră toate mult prea devreme, iar nişte ani în plus le-ar fi ajutat să fie mult mai raţionale, iar dacă nu... Ei bine, ce persoană gândea limpede când se îndrăgostea?
Cu toate astea, rămânea în grija ei şi a Nataliei să restaureze numele familiei, din moment ce celelalte două fete făceau greşeală după greşeală. Pe ele se baza bunica lor pentru ca familia Perrers să îşi revină. Pe ele şi pe doi domni înstăriţi şi binevoitori.
-Aici eraţi! Anne, guvernanta, o suedeză trupeşă şi înaltă, le privea uşurată, cu mâinile pe şolduri. Bunica voastră nu se simte bine, Amelia e încă la familia O'Brian, iar Richard e de negăsit! Voi pe unde aţi umblat?!
Natalie îşi lăsă privirea în jos, ruşinată şi tăcută. Anne putea fi foarte intimidantă atunci când îşi dorea, ceea ce se întâmpla deseori în ultimul timp, de când Richard îmbătrânise şi pleca de pe proprietate exact când aveau cea mai mare nevoie de el.
-Ne-am ocupat de grădină! Éclat făcu un semn spre rochiile pătate de noroi si iarbă, apoi o ocoli şi se opri în faţa oglinzii din vestibul, începând să-şi prindă părul.
Privirea guvernantei se îmblânzi. Ştia că cele două făceau tot ce puteau să-şi ajute bunica, spre deosebire de celelalte două femei, care aproape că se mutaseră cu totul la familia O'Brian.
-Bunica are nevoie de ceva? Natalie îşi dezlegă boneta şi şorţul. Putem da fuga la prăvălie. Susan are mereu ce ne trebuie.
-Nu, nu e asta, Anne oftă intrând în bibliotecă, făcându-le semn să o urmeze.
Cele două fete îşi aruncară priviri mirate, apoi intrară rapid în încăperea răcoroasă, închizând uşa în urma lor.
-Bunica voastră...Ei bine, doctorul spune că starea i s-a agravat! Abia de-şi mai aminteşte propriul nume! Spune că ar fi un miracol dacă până la sfârşitul anului nu înnebuneşte de-a binelea!
Èclat oftă...Se confruntau cu asta de câţiva ani buni. Nimeni, nici măcar cei mai buni doctori, aduşi special pentru a-i consulta bunica, nu ştiau ce fel de boală putea distruge creierul unui om într-un asemenea mod! Toţi ajunseseră însă la aceeaşi concluzie: nu exista nimic care să o oprească!
Această "Boală a uitării" , aşa cum o numiseră specialiştii, făcea pacientul să uite lucruri, de la un simplu stilou sau baston, la chipuri, locuri, şi chiar acţiuni simple, cum erau îmbracatul sau scrisul. Bunica lor ajunsese într-atât încât uita începutul unei fraze atunci când o sfârşea, sau le lovea cu diferite obiecte atunci când nu-şi mai amintea de ele. Era înfiorator, şi în acelaşi timp trist. Cum putea o femeie atât de vivace si puternică să devină o fiinţă vlăguită şi lipsită de suflet? O fiinţă ce ajunsese să trăiască în trecut, în amintiri?
"Asta este deja nebunie!" doctorul îşi demonstrase lipsa de respect şi omenie când afirmase asta chiar in faţa contesei, aşa că Éclat îl concediase. Cum putea cineva vindeca o fiinţă, când el însuşi era cel care o judeca şi se temea de ea?
-Éclat...murmurul lui Natalie o făcu să tresară. Anne, continuă ea, făcând semn spre femeie, te-a întrebat...Dacă ai vrea să încerci şi tu...
-Ce anume? fata se dezmetici de-a binelea abia când le zări privirile îngrijorate.
-Refuză sa mănânce. Anne îşi frângea mâinile. Ai vrea...îşi drese glasul, ai vrea să încerci tu să vorbeşti cu ea? Ma gândeam...Poate câteva linguri...Nu a mai mâncat nimic in ultimele zile si refuză sa primească pe altcineva.