Éclat

Prolog

Londra, Decembrie 1875

-Am ajuns, domnişoară Bernard! bărbatul îşi scoase pălăria şi zâmbi strâmb, încercând să o liniştească pe micuţa fetiţă de numai 5 ani.
Îi întinse mâna mare, învelită în mânuşa din piele veche şi tocită, făcându-i un semn blând din privire că îl poate atinge, fără să păţească nimic rău. Éclat făcu un pas precaut în spate, apoi se apropie, luându-şi păpuşa veche şi ruptă într-o mână şi punând-o pe cealaltă în palma mare a însoţitorului ei pe parcursul drumului lung şi anevoios.
Îşi dădu la o parte o şuviţă roşie şi ondulată din părul care îi tot pătrundea în ochii mari şi ciudaţi. Nu fuseseră niciodată o culoare clară, aşa cum aveau mai toate fetiţele, şi, de fapt, aşa cum şi-ar fi dorit şi ea să fie.
Erau o combinaţie vibrantă şi limpede de verde şi albastru, făcând-o să pară o făptură rară şi nemaivăzută pentru cei din jurul ei. Până şi bărbatul din faţa ei se mirase atunci când o văzuse pentru prima dată, ceea ce o făcuse să se încrunte la el tot drumul.
-Milady? îl auzi şoptind,făcându-i un semn spre conacul uriaş, în faţa căruia se adunaseră câţiva servitori.
Îşi ridică poalele rochiei ponosite în care era îmbrăcată, şi care era cea mai bună rochie a ei, de fapt, apoi coborî cele trei trepte ale trăsurii şi, în sfârşit, ajunse pe pământul acoperit de puţina zăpadă proaspătă.
Începu să păşească pe poteca îngustă, puţin alunecoasă, simţind în aer mirosul de cai, găini şi pâine proaspătă.
"Exact ca acasă..." încercă să se convingă, dar vremea şi chipurile triste ale oamenilor n-o prea ajutau. Anglia nu era Franţa, Londra nu era Parisul ei mult iubit, iar câinii care acum o miroseau şi o mârâiau cu siguranţă nu erau Cookie a ei.
Uşa din faţă era deschisă şi luminoasă, răspândind un miros de brad şi un parfum greu de mosc. Odată ajunsă în pragul lat, se opri. Holul era strălucitor şi elegant decorat, iar la vederea celor trei fete care o priveau răutăcios, aproape că izbucni în plâns şi se întoarse din drum. Aproape...Pentru ca mai apoi o mână mare să o împingă uşor în încăpere.
-Domnişoarelor, bărbatul se înclină respectuos, apoi o trase încet mai în faţă. Ea este domnişoara Bernard! Milady, se întoarse către ea, dânsele sunt domnişoarele Perrers: Charlotte, arătă spre cea înaltă şi palidă, cu părul de culoarea castanelor , Amelia, cea zâmbitoare şi rozalie în obrajii bucălaţi, şi Natalie, cea din urmă părea de vârsta ei, la fel de timidă şi liniştită.
Toate trei îşi lăsară capul în jos în semn de salut la unison, iar Éclat încercă să le imite gestul,iscând câteva chicoteli.
-Haideţi să intrăm! bărbatul observă privirea stânjenita a micuţei, aşa că încercă să o salveze. Îi era simpatică, chiar dacă nu îi adresase decât câteva cuvinte până acum.
Le deschise uşile ce dădeau spre hol, aşteptând ca fiecare să iasă, apoi le îndrumă către salon, unde bradul şi decoraţiunile de Crăciun îi luară ochii nou-venitei. Se apropie de şemineu, unde nişte figurine strălucitoare şi fine din porţelan reprezentau scena Naşterii Domnului, încercând să atingă bebeluşul, dar o palmă zdravănă şi zgomotoasă peste mână o opri. Charlotte era în dreptul ei, cu o privire muşcătoare şi cu palma în aer.
-Nu ai voie să le atingi! şuieră răutăcios, apropiindu-se de ea. Ştiu că în locul din care vii nu existau asemenea lucruri, dar nu ai voie să le atingi cu mâinile alea murdare şi blege. Sunt ale contesei, iar ea a spus ca noi...
-Să nu le atingem, da, mi-am dat seama! Éclat vorbi brusc, făcând-o să amuţească pe fata din faţa ei.
Văzând că noua ei cunoştinţă nu spune nimic, încercă să o ocolească, dând nas în nas cu o rochie întunecată şi parfumată de dantelă. Toată lumea din încăpere icni, înclinându-se respectuos, iar ea încercă să facă asemenea.
-Sus, sus! auzi o voce fermă, de femeie nu tocmai tânără.
Când îşi ridică privirea, zări o doamnă ce îi amintea de Madam Constanza,ghicitoarea care locuia lângă casa lor din Franţa, cu părul aproape alb prins într-un coc, cu bijuteriile multicolore strălucind la gât, în urechi şi pe încheieturi, de parcă îi era teamă să le lase într-o cutie numai a lor, ca nu cumva să dispară.
Aşa arăta şi femeia asta înaltă, cu rochia de un verde închis, care îi scotea în evidenţă ochii trişti şi obosiţi, de culoarea argintului topit. Trăsăturile unei femei frumoase mai puteau fi observate, acaparate însă de ridurile din jurul ochilor, gurii şi frunţii late. Dacă asta era bunica ei, cu siguranţă nu arăta aşa cum sperase. Se aşteptase să găsească pe cineva ca buni Isabel, bunica ei maternă, cu ochii blânzi şi calzi şi care îi dădea mereu pâine caldă cu dulceaţă. Dar se pare că tatăl ei nu avusese o mamă la fel de bună pe cât avusese mămica ei.
-Să te văd! auzi glasul rece al femeii şi, din străfundul minţii ei speriate, ştiu că despre ea vorbea.
Se apropie de contesă, care îi ridică imediat chipul palid cu mâna ei rece. Îi verifică faţa, ochii strălucitori, dinţii de lapte... Éclat îşi aminti de modul în care tatăl ei verifica vacile sau caii atunci când mergeau în târg, aşa că se trase brusc înapoi.
Contesa dădu din cap dezaprobator, în timp ce se aşeza pe un scaun înflorat.
-Ai luat tot ce se putea mai rău de la femeia aia! vorbi într-un târziu. Comportamentul ăsta de sălbatică, pielea asta prea albă şi... părul ăsta roşu! făcu un semn îngreţoşat din mână.
-Niciun bărbat întreg la minte nu te va lua vreodată de nevastă! Uită-te la ochii ăia! Arăţi ca o vrăjitoare! O să-şi pună lumea-n cap cât ai clipi!
Oftă înfrântă şi se lăsă pe spate în scaun. Éclat o ţintui cu privirea, furioasă. Dacă cineva din camera aia arăta ca o vrăjitoare, atunci femeia din faţa ei era aia, nu ea!
"Ce mi-ar mai plăcea să-ţi muşti limba aia răutăcioasă!" îşi spuse în gând, supărată.
Rămaseră în tăcerea aceea ciudată câteva minute, după care contesa începu să vorbească:
-Richard, se adresă cuiva, iar Éclat realiză că era vorba de bărbatul care o adusese aici, pregăteşte-i o cameră la etaj, să fie lângă a fetelor!
-Desigur, milady! murmură şi dădu să iasă din cameră.
-Oh, şi, Richard! strigă din nou.
-Da, doamnă?
-Ai grijă să facă o baie înainte! Şi nu uita să discuţi cu Anne mâine, voi avea nevoie de tot ajutorul pe care-l pot primi!
-Da, doamnă! şi de data asta părăsi încăperea.
-Fetelor, strigă contesa către cele trei fetiţe liniştite dintr-un colţ, veniţi să-i daţi bunicii un sărut de noapte bună!
Aşadar, acestea erau noile ei verişoare...Cu părinţii lor ce s-o fi întâmplat, oare?
Éclat le urmări mişcându-se rapid, însă fără vreo încântare, spre femeia care abia le atinse frunţile cu buzele ei reci. Le auzi pe cele trei fete spunând mecanic "Noapte bună, doamnă!" ,apoi ieşiră din încăpere. Când uşa se închise, femeia o chemă în dreptul ei. Îşi lăsă jos bastonul din lemn de esenţă tare, apoi o cuprinse încet de braţele subţiri, zâmbind slab.
-Cu tine nu va fi la fel de uşor, nu-i aşa? oftă, aranjându-i o şuviţă după ureche. Tu n-ai să fii ca ele, nu cred...Dar ştii ce? Poate că-i mai bine! Îmi pare rău pentru ce ţi s-a întâmplat, copilă! Tu ţi-ai pierdut tatăl, eu fiul, iar mama ta...închise ochii pentru un moment,apoi îi deschise din nou,plini de lacrimi.
-Sunt sigură că te-a iubit şi încă te iubeşte, de acolo de Sus! îi făcu un semn uşor spre tavan, ceea ce o făcu pe Éclat să izbucnească în plâns şi să o îmbrăţişeze pe femeia încă străină pentru ea.
Da...Şi ea simţea ce simţise contesa...Ea va fi întotdeauna diferită! Întotdeauna!

N.A.
Ideea asta mă bântuie de mult timp, aproape că nu m-a lăsat să dorm nopţile în ultimul timp, aşa că m-am gândit să o transpun aici. Nu am mai scris o asemenea poveste până acum, habar nu am cum mi-a ieşit, va fi singurul N.A. din această carte, aşa că orice curiozitate aveţi, întrebaţi în comentarii sau mesaje pe privat!
Vă aştept părerile, ca să ştiu dacă să încep sau nu cartea! Cum am mai spus, pot fi constructive sau distructive! Nu sunt suparacioasă!