Spune-mi secretul tău 1. Adevărul

Capitolul 5

Apreciez orice critica,orice comentariu pozitiv si orice parere sincera :) Spor la citit^^ Iar daca povestea v-a prins,nu uitati sa dați un follow pt.a fi la curent:)   
                           ***************
Liam se uita la mine şi atât. Nu spunea nimic şi nici faţa lui nu trăda nici un sentiment. Era doar o statuie de piatră şi nimic mai mult. Încă īmi amintesc zilele în care aveam coşmarurile. Erau zile în care îmi doream să mă ascund în cel mai întunecat colţ de lume şi acolo să rămân.

Îmi amintesc că într-o zi am visat că acel monstru mă ţinea în lanţuri şi mă lasă să mor de foame. Încă îmi mai apar unele frânturi din cele întâmplate, dar încerc să le ignor. În ultimul timp am fot distrasă de alte lucruri mai importante. Moartea lui Emily, răpirea mamei şi desigur, Liam. Încă nu ştiu cine era defapt Emily şi care era planul ei, dar după spusele lui Liam era doar o "intrusă".

Şi eu am fost o pradă prea uşoară. Ce om sănătos la cap acceptă să chiuleasca de la liceu pentru a petrece şi a se îmbăta la ora 12 ? Uneori îmi doream să fiu doar o adolescentă normală, fără dramă. Când aveam doar 8 ani, am început să scriu într-un jurnal în care din când în când, lipeam poze cu mine şi cu mama.

Ce nu aş fi dat să fiu din nou acel copil inocent, lipsit de griji. Nicole va fi mereu mama mea.

Indiferent dacă prin vene îi curge acelaşi sânge ca al meu sau nu. Ea a fost un miracol pentru mine şi voi face tot ce e omenesc posibil ca să o salvez din ghearele necuratului. Am multe întrebări în cap la care vreau cu disperare să le ştiu răspunsul. De exemplu, cine îl tot suna la şcoală pe Liam? Cine era defapt Emily? Ce s-a întâmplat cu Jessica şi Coralie? Nu îmi spuneţi... ele s-au evaporat ca prin minune.

- Bun. Deci măcar acum ai mintea cu tine şi nu faci pe super-eroul. E ceva. Mă calcă deja pe nervi.

- Ştii, dacă tu erai în locul meu,crede-mă că la fel gândeai. Tu nu ştii cum e să te trezeşti în mijlocul nopţii plin de sudoare, de lacrimi uscate pe faţă şi de o durere imensă în suflet. Aşa că, te rog, măcar odată în viaţă lasă ironia.

Mi-a ajuns până peste cap. Când am terminat propoziţia,am tras o gură imensă de aer, fiindcă nu mai puteam să respir. Durerea aia era cea mai dureroasă fiindcă era una emoţională pe care un om nu cred că o poate îndură. Primul meu gând era să plâng. Să plâng pentru tot ce se întâmplă, pentru toate. Dar, m-am abţinut. M-am săturat ca el să mă vadă slabă. Am terminat cu asta.

- Ashley, îmi pare rău. Nu am vrut să îţi aduc aminte de toate rahaturile alea. M-a luat gura pe dinainte. Îl ia cam des. Mi-am spus in mintea mea.

- Gata cu scuzele. M-am aşezat pe scaunul de lângă masă şi am oftat. Cum o să ajungem în bârlogul nemernicului ăluia şi o să o recuperăm?

- Nu ştii chiar tot despre mine, Ashley. De fapt, nu am vrut să ştii chiar tot. Dar, trebuie sa iți spun. Fac parte dintr-o organizație de care nici macar FBI nu ştie.
Eu si cu Harry, prietenul de care iți spuneam, suntem creierul întregii organizații ca să zic aşa. Îmi câștig proprii bani și nu locuiesc cu el. Faptul ca m-a gasit pe strada e adevarat. Prin simplul fapt că ii s-a facut milă de mine, am ajuns unde sunt. M-a luat sub aripa lui încă de la început pentru că a văzut potențial în mine. Eu sunt mâna lui dreaptă.

Ha? Pe bune... mai are viaţa asta multe să îmi ofere? Sau mai bine zis, mai multe bombe să detoneze? Liam, agentul 007. Nu sună rău. Tonul lui era unul degajat, prea degajat. Mi-a spus toate aceste lucruri, fără măcar să respire. M-am aşezat mai confortabil pe scaun şi am început să bat cu degetul în masă.

- Mă enervezi. Încetează să mai baţi cu nenorocitul ăla de deget.

Normal că nu am încetat şi am continuat. Acum vezi cum e să fi călcat pe nervi?

Domnule Liam, serviţi o linguriţă din propriul tratament. S-a ridicat de la masă, reuşind să trântească scaunul de parchet. M-a ridicat în picioare şi în următoarea clipă eram lipită de perete, cu el peste mine.

- Doamne, cât mă poţi enerva. Glasul lui era unul lasciv, iar respiraţia lui caldă îmi gâdila toate simţurile. Picioarele mele s-au înmuiat iar mintea mea o lua razna. Am început să mă zbat că să ies din strânsoarea lui, dar el nici măcar nu se clintitea.

- Liam... dă-te de pe mine. Am încercat să fiu cât mai convingătoare, dar pe cine naiba păcălesc? Aş fi stat acolo şi ore în şir dacă mi-o cerea. Doamne dumnezeule, ce pot să gândesc. În următoarea clipă l-am împins cu toată forţa de pe mine, iar el a cedat într-un final.

- De ce mama dracu' ai făcut una că asta?

- Era un ţânţar deasupra capului tău şi am zis să îl omor.

Cu greu m-am abţinut să nu îi dau una în cap. Ce om dificil şi nesimţit. Dar nu pot nega că nesimţitul asta mă cam atrage.

- Să îţi bagi undeva ironia.

Aşa Ashley, fi dura.

Liam a izbucnit în ras. Dacă nici la dat replici nu sunt bună, atunci la ce? După 2 minute în care Liam a ras cu gura până la urechi, eu m-am făcut roşie la faţă de nervi. Nu ne concentram absolut deloc. De 2 zile încercăm să facem un plan şi de fiecare dată ajungem să ne tachinăm unul pe altul.

- Liam în mama măsii de treaba! Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam suporta presiunea, nu mai puteam suporta absolut nimic. Plânsul în momentul de faţă era cel mai bun remediu. Liam s-a apropiat de mine şi mi-a luat faţa în mâini.

Mi-a şters lacrimile cu degetul şi apoi m-a luat în braţe.

Afecţiunea lui era ceva nou pentru mine. El era singurul care mă putea liniştii. Am stat îmbrăţişaţi un timp destul de îndelungat, până când m-am rupt de îmbrăţişarea lui caldă.

- Stai jos şi haide te rog, să ne concentrăm măcar puţin pe ceea ce e important. O vreau iar lângă mine, înţelegi? Am pronunţat cuvintele cu un suspin adânc iar Liam a oftat.

- Nu trebuie să îţi mai faci atâtea griji. Ştii apelurile misterioase pe care le primeam mai mereu la liceu? Erau de la Harry. Ştiam... of Ashley... ştiam mai de mult că Nicole va fi o ţintă, dar am sperat să ne înşelăm. Am aflat că monstrul îşi face veacul de mai multe luni într-o fabrică părăsită, de la marginea oraşului. Harry a avut grijă să recruteze cei mai buni şi cei mai agili oameni care să ne ajute în misiune. Poimâine în zori plecăm după Nicole.  Nu pot să cred. El ştia că mama va fi răpită şi nu a făcut nimic ca să împiedice asta?

Născocise un plan şi pe mine nici măcar nu mă întrebase sau măcar să mă fi implicat? Toate bulinele albe pe care le-a strâns de-a lungul acestor zile în care mi-a fost punct de sprijin emoţional, s-au dus dracu'.

Îmi venea să sparg orice îmi ieşea din cale, să plâng şi să tip la el. Dar nu am făcut nimic. Am stat ca o statuie pe scaun şi privirea îmi era aţintită asupra lui. Am înghiţit în sec şi am reuşit să îngaim câteva cuvinte.

- Voi veni şi eu cu voi.