Au trecut 2 săptămâni de la moartea părinţilor mei.
Nici acum nu realizez ce se intampla. Parcă e un coşmar din care nu mă mai trezesc.
Nu am socializat cu nimeni. Nici cu Sophia, care stă la mine de aproape o lună.
Nici TU nu m-ai căutat. Cred că m-am ataşat de tine in acele zile.
Nu m-am dus la şcoală de 2 săptămâni. Domna directoare a spus că înţelege şi pot sta cât vreau.
Acum stau pe canapea cu perna în brate si cu pătură pe cap. Nu pot dormi. Nu ştiu ce am. Sophia a zis că ar trebui să merg la un psiholog. Cred că are dreptate.
Am coşmaruri cu părinţii mei.
Parcă sunt într-o maşină neagră iar tata îmi spune să îmi pun centura. Mama îmi spune totdeauna :"Nu vei mai trăi mult" . De fiecare dată când visez asta o intreb 'de ce' dar tot ce face e să îmi strângă centura, iar atunci mă trezesc. Cred că vor să mor. Si eu vreau asta. Nu mai pot trăi aşa.
"Kat, te rog, vorbeşte cu mine" Sophia trage pătură de pe mine şi îmi zâmbeşte.
"Te rog Kat! Nu vorbeşti de 3 săptămâni femeie! Ai înnebunit? " Imi spune cea mai bună prietenă.
Nu o bag in seamă şi plec de pe canapea începând să plâng iar.
CITEȘTI
Without You
عاطفيةEa: E drăguţ. Il plac. Mult. El nu se uita la mine. El: E drăguţă. O plac. Mult. Ea nu se uită la mine. TRĂIASCĂ ORGOLIUL :(
