Pierdută în nisip // PAUZĂ //

I. A se îneca în prezent

  

   Răcoarea se aşternea încet peste umbrele satului East Narwad, împrăştiind fiori de gheață în toate casele şi presărând cu fulgi de argint pe acoperişurile vişinii cu țigle amestecate, din ale căror hornuri prăfuite ieşea deseori fum, o creatură neîmblânzită ce se ridica în aerul încărcat de mister al nopții care o absorbea cu putere.

În aleile pavate cu sloiuri tăioase din cristal, se oglindeau doar paşii Samanthei, mici urme călăuzite de lună, mereu în calea spre adevărul neuştiut de ea până atunci.

Acel douăzeci şi şase septembrie reprezenta pentru inima ei, una din multele nopți nedormite, în care mintea ei se cufunda în adâncimea propriilor ei gânduri, capcane ale minții ce o prindeau şi nu îi mai dădeau drumul până dimineața.

Prin ochii ei cenuşii şi limpezi, însă pierduți de dincolo de limita cerului, se zărea o apă întinsă, un albastru specific oceanului de neatins pentru mâna ei, ale cărei degete stăteau întinse, cerşind să guste măcar o dată din vraja mării ce se reflecta în irişii ei argintii, pur blestem al fanteziilor ucigătoare.

O mână ce îi masa uşor umărul, o trezi din visare şi o determină să îşi încline puțin capul.

" Tată .. ? " Se auzi apoi şoptit vocea ei subțire, iar pentru o secundă reuşi sa uite de tot : de ocean, de lună, de frigul ce o acaparase, şi în cele din urmă, şi de mama ei.

El îi depuse un sărut fierbinte pe creştetul capului şi o luă de mână.

" O să răceşti, Samantha. Vino în casă şi înveleşte-te bine. Mâine e o nouă zi, totul o să treacă până atunci. "

Cuvintele lui erau blajine, alese cu atenție şi spuse cu mult calm. Fata îşi dorea să poată fi la fel de tare precum tatăl său, avea nevoie să fie mai puternică.

Ea încuviință din cap şi se ridică, însă durerea din suflet o făcuse să îngenuncheze, să lase ca lacrimi îngreunate de suferință să îi parcurgă pielea fină a obrazului, să se descarce de tot ceea ce adunase în interior de câțiva ani încoace.

" Tată.. nu mai pot. " Recunoscu ea. " Mă doare să nu mai ştiu nimic, mă doare să nu îmi amintesc de mama. Nu mai pot să suport.. "

Se lăsă în brațele protectoare ale părintelui ei suspinând adânc şi gemând de durere. Era ceva ce nu putea să înțeleagă, era ceva ce se afla în interiorul ei şi care o măcina în fiecare noapte.

" Şi cum e durerea ? "

Întrebarea rostită cu atâta precizie îi tăie răsuflarea. Nu ştia cum să o descrie, însâ un singur cuvânt putea reprezenta exact ceea ce simțea în acele momente.

" Durerea e doar.. moarte. "

O durea până şi gâtul de la pronunția acelui cuvânt costisitor, iar buzele înghețate refuzau să i se mai deschidă.

" O moarte a sufletului. "

Încheie cu o ultimă suflare înainte să se lase cu toată ființa în mâinile tatălui său, cedând lumii tot ce avea mai bun.

Se spune că sufletul este nemuritor, însă pentru ea, totul era deja o minciună.