Secretul dintre noi

Capitolul 6

Amintirea ca o petală de trandafir din aceeaşi tulpină cu realitatea, dar fără spini. Ea se așează pe inimă si-o tulbură...

Arthur era mai mult decât mirat. Toți porii îi emanau îndoială și încerca să se desfacă din îmbrățișarea fetei și să-și recapete siguranța de sine. Broboanele de sudoare îi traversau fruntea, deși îi permisese fetei să se consoleze în brațele lui.

Cu răbdare, o conduse până la fotoliul cel mai apropiat din încăpere, în încercarea de a scăpa de ea. Loriana nu-și revenea de uimire. Privea când la fată când la copilul pe care îl adusese cu ea și pe care încă îl mai ținea în brațe. Copilul îi înconjurase gâtul cu mâinile, iar ea se simțea incapabilă să mai facă speculații. Copilul rămase liniștit.

Mireya fu singura care menținu o oarecare prudență în afirmația surprinzătoare, dar când se pregătea să pună o altă întrebare, Arun înaintă.

-Fetițo, cred că ești obligată să dai o explicație detaliată asupra acestei afirmații extraordinare.

Cuvintele prietenului să erau o adevărată alinare pentru confuzia în care se afla uluitul Arthur și-i dătură aripi fetei.

-Sunt fiica domnului Arthur Monroe ! spuse trunfătoare, ca și cum era cel mai natural lucru din lume să spui ceva de dimensiunile astea.

Arthur era în continuare alb ca varul.

-Fetițo, nu sunt tatăl tău, îți jur. Cine ți-a spus așa ceva te-a mințit cu cruzime.

Christabel îl privy cu durere și-și coborî privirea, dar imediat își ridică ochii cu o mândrie fără seamăn și cu o hotărâre fermă.

-Nu v-o amintiți pe Serrano?

Arthur deveni și mai palid și simți o durere care îi măcina sufletul. Numele, uitat atâta vreme, îi făcu inima să se agite.

Făcu un gest total neașteptat și îndrăzneț. Scoase unicul medalion pe care îl ținea ascuns în decolteul rochiei, între sâni, și-l dechise cu un mic pocnet. I-l arătă lui Arthur cre, văzându-l fu gata- gata să cadă învins, căci în interiorul medalionului se afla o miniatură frumos pictată a Isabelei și a lui, mai tânărȘ Arthur la 20 de ani.

Niciunul nu se mișca, nici unul nu mai putea să vorbescă, dar ea le arătă medalionul celor prezenți, mereu cu zâmbetul pe buze.

Loriana nu putea să gândească, dar numele femeii era francez, și după vârsta fetei, Arthur ar fi cunoscut-o în timpul încheierii contractelor necesare deschiderii unui centru de curse de cai în Franța.

-Ai sedus inamicul?

Întrebarea Lorianei îl făcu să se roșească împotriva oricărei logici. Privirea turbată a lui Arthur se plimba de la mama sa la tânăra care continua să-l privească cu adorație exagerată.

-Bunico, nu fiți atât de dură cu tata, el nu știa, îl apără Christabel.

Loriana holbă ochii de uimire în fața izbucnirii fetei, dar inima ei încearcă să-și revină din enorma surpriză ce o avusese.

-Cred, fetițo, că nu ți-am permis să mi te adreseszi atât de familiar.

Vocea Lorianei ardea. Fata se aprinse pe loc.

-Dar nici nu am nevoie de permisiunea dumeavoastră. afirmă pe un ton calm. Sângele meu îmi dă dreptul să vă numesc așa cum e firesc: bunică.

Afirmația tăioasă îl făcu pe Arun să scape un hohot de râs și fata se întoarse spre el. Îl privi de sus în jos și atunci un zâmbet înflori pe chipul ei. Christabel simți o tandrețe pentru el pentru că îi amintea de bunicul din partea mamei și nu se gândi de două ori. Își ghidă pașii cu hotărâre și îl îmbrățișă cu putere.