Doar A Ta Pentru Totdeauna ❤Zayn Malik❤

1. Încredere Trădată

Ai observat cât de ciudat e timpul? Sunt clipe în viaţă când ai vrea să treacă repede, foarte repede. Să închizi ochii şi când i-ai deschis să fie deja trecut. Sunt clipele acelea, când viaţa te pune la încercare, când ţi-e greu dar nu poţi face nimic, când te târăşti cu ultimele forţe pentru a ajunge la liman. Când eşti disperat şi secat de puteri, când nu vezi nici o urmă de lumină la capătul tunelului, si şti că doar timpul poate vindeca rănile si nici în asta nu mai crezi. În  momentul acela  îţi doreşti ca timpul să zboare, să treacă durerea şi suferinţa, dar din contră simţi opusul , el pare că stă în loc. Sau clipele acelea câd eşti fericit ai tot ce îţi doreşti, te simnţi iubit, respectat, admirat, şi pare că totul merge în direcţia propusă de tine. Timpul pare să zboare, zilele trec ca orele, orele ca minutele, minutele ca secundele şi pare că totul trece mult prea repede. Exact asta simt şi eu acum, cum au zburat cele două săptămâni? Am impresia că am ajuns în Londra acum două zile. A fost o vacanţă minunată, de neuitat, voi trăi mult şi bine cu amintirea ei. A fost frumos, dar sincer nici nu aş mai rămâne. Când mă gândesc la ce mă asteaptă acasă, sunt nerăbdătoare să ajung.

-Deci! Se pare că asta a fost. Spune Matt.

-Sincer a trecut mai repede decât mă aşteptam? Dar fără supărare, nu aş mai sta nici dacă ma-ți obliga voi. Îmi e prea dor de casă.

Helen şi David îmi evită privirea, găsind copacul din spatele lor mult mai interesant. Matt mă aprobă printr-o mişcare nesigură a capului iar Alex, se uită la mine şi zâmbește strâmb, dacă nu l-aş cunoaşte ia-şi crede zâmbetul mincinos.

-Ştiu !

Spune Alex mai mult pentru el singurul care a avut curaj să mă privească. După o pauză destul de lungă mă bagă şi pe mine în seamă unul din ei. Azi s-au purtat aşa ciudat, m-au ignorat toată ziua, au vorbit o groază la telefon si nu în auzul urechilor mele. Asta mă obligă să reformulez, şi să zic, concediul a fost minunat, perfect, exceptând ultima zi. Pot jura că ceva nu e în regulă. Se poartă cu mine în felul ăla ignorant ca atunci când greșesc ceva. Numai ca de obicei e mult mai bine, într-un final îmi spune ce-i doare şi rezolvăm dilema.

-Pe bune acum, ce aveți ? Întreb eu pentru a nu stiu câta oară.

-Nimic! Spun băieți la unison.

Primesc același răspuns care începe să mă frustreze. Nu, defapt mint, nu a fost chiar la fel, de data asta a fost mai special, la unison şi pe voci.

-Uite îmi pare rău dacă am spus sau făcut ceva timpit. Bine? Doar nu vă mai purtați în felul ăsta, nu fac față. Va rog! Încep să vorbesc fără să respir, gesticulând ca o disperată.

-Ines, calmează-te ... nu-i vorba de asta, suntem obosiți atâta tot. Spune Matt calm, strângându-mi uşor umerii.

Îl aprob, deşi nu m-a convins. Stiu sigur că ceva se petrece, toată tensiunea dintre noi, nu se simte fără motiv. David şi Helen care-mi sunt cei mai apropiați păstrează distanța. E clar ca bună ziua că nu e de bine. Însă decit s-o las aşa până o s-ajungem acasă, atunci sigur nu mai scapă de mine. Încerc să-mi scot din cap că prietena mea pe viață şi ceilalți îmi dau senzatia ca mă urăsc , si mă reazăm de poartă aşteptând să vină taxiul, gândindu-mă la scumpa mea famile pe care abia aştept să o văd. Ei şi uite cum doar gândindu-mă la ei, încep să mă simt mai bine.

Într-un final apre şi taxi, opreşte în dreptul nostru, toți se îngrămădesc să-şi pună bagajele în portbagaj, după ce se retrag cu excepția lui David, mă chinui şi eu sub privirea vărului meu să-mi pun băgăjelul.

-O nu!

Spune Helen, tonul ei îngrijorat mă face să-mi întorc automat privirea spre ea, îşi verifică poşeta grăbită.