Când am ajuns acasă mi-am aruncat ghiozdanul într-un colț de camera si m-am pus în pat. Uitându-mă pe tavan realizez că mă gândesc doar la tipul acela.. Nici nu sunt sigură dacă există sau a fost imaginația mea. Este posibil să nu îl mai văd niciodată.. After all, este doar un tip dintr-o mulțime de oameni, nu?
Am încercat să mănânc dar nu îmi era foame. Mama a început să se uite cu îngrijorare la mine si eu la ea ca să fac situația mai ciudată, evident..
După un moment de liniște totală am continuat ce aveam de făcut.
Sunt o idioată.. De ce îmi pierd timpul așa? Ce-i cu mine?
Dimineața următoare m-am trezit mai plină de viață ca de obicei. Adică am vrut sa ma ridic din pat de când a sunat prima dată alarma si asta e ceva rar.
Am băut cafeaua, mi-am luat haine negre, mi-am împletit părul în două "cozi de peste" lăsând câteva fire din bretonul meu afară și după câteva momente am plecat.
În autobuz am început să bat la tobe imaginare fără să-mi pese de oamenii în vârstă care se holbau la mine de parcă am venit de pe Pluto. Mă simțeam prea bine să-mi irosesc energia stând nemișcată.
Ajunsă la liceu, m-am așezat în banca mea din spatele clasei încercând să-mi ascund căștile.
Profesoara a încercat să ne atragă atenția pentru a face un anunț:
- Heiii, ochii la mine câteva secunde, va rog. Ora asta vor veni încă 6 elevi din clasa a 12-a. Puteți face puțin loc pentru ei?Mulțumesc. A spus ea scurt si clar.
Cineva a târât un scaun până la banca din fața mea. M-a deranjat zgomotul făcut și m-am uitat să văd cine e.. dar când am ridicat privirea era acel tip și se uită la mine cu un zâmbet prietenos. Nu mi-a venit să cred când am văzut coincidenta.
Se uita in continuare la mine și nu știam ce să fac.. mă uitam la el, la tablă, la părul lui lung, în jos..de parcă aveam 12 boli
La moment dat mi-am zis că trebuie să-mi revin până nu mă crede cea mai ciudată ființă de pe Pamant. M-am hotărât să mă uit la el, la ochii lui mai exact. Avea o inocență în privire. Parcă era un copil cu ochii mari și căprui.. Aveau o sclipire anume.
Nu stiu sigur daca a fost dubios sau drăguț dar am stat așa toată ora. Când s-a sunat cei 6 au ieșit primii din clasa.
Eu am așteptat până a ieșit toată turma de elevi si m-am dus la tonomatul de cafea din capătul holului. Am așteptat ceva timp până s-a hotărât tonomatul să-mi ia banii si să-mi facă o cafea
Când m-am întors cu cafeaua fierbinte în mână am dat peste el și i-am pătat hanoracul puțin:
- Scuze, scuze, scuzee, nu am vrut, sunt atât de aeriană.. spun eu în timp ce mă grăbesc să-i dau un șervețel din buzunar
- Hei, ușor, nu-i sfârșitul lumii, o să se ducă pata. Nu mă supăr.
- Scuze dar..
- De ce îți ceri scuze atât de mult?
-.. Scuze
Am început să râdem amândoi ca niște idioți si nu știam de ce. Mi-a pus mâna pe umăr și a zâmbit
- Auzi, vreau să te întreb ceva..
Nu știam la ce să mă aștept, nu știam ce să zic așa că am dat ușor din cap si l-am lăsat să continue..
