Un demon printre oameni (+18) - În curs de editare

Capitolul I

E septembrie, 3 septembrie 2015, iar eu mă aflu în curtea liceului alături de colegii mei. Liceul teoretic Al. I Cuza din București, se întindea în fața mea ca o clădire veche impunătoare de un gri închis. Arhitectura clădirii m-a impresionat întotdeauna, mereu am avut impresia că această clădire este una dintre cele mai mari și mai maiestuoase pe care le-am văzut. Geamurile mari ale căror rame din lemn maro îți sugerează ideea de vechi, mă înspăimântă de fiecare dată.

Eu, eu sunt Mădălina Valsen, am 17 ani, iar în două luni voi deveni majoră și sunt elevă al acestui liceu. Sunt o tipă brunetă al cărei păr este exagerat de drept, cu ochii verzi spre albastru, constituție atletică, voleibalistă, cu o înălțime de 1,73cm, 59 de kg. Tot timpul am avut impresia că nu am ce căuta printre colegele mele de liceu. Întotdeauna am fost cea mai înaltă și din păcate, cea mai dotată dintre ele. Spun din păcate, pentru că nu a fost băiat din liceu fără să încerce să se cupleze cu mine. Nu e ușor să fii frumoasă. În clasa a 9-a luasem titlul de miss. Toate fetele care au participat la concurs susțin că datorită sânilor, am reușit să câștig. Sincer nici nu cred că m-a interesat vreodată acest lucru.

Directorul Ștefan Iancu vorbește pe scenă din mijlocul curții. Profesorii erau la fel de nerăbdători, în spatele scenei, ca și noi. E ultimul an, anul cel mai important. E anul care te pregătește să mergi mai departe în viață.

Lângă mine se află colegul și bunul meu prieten, Marius Ștefanescu. Un tip roșcat, cu ochii verzi, înalt de 1,78 cm, destul de înalt după părerea mea, cu un fizic invidiat de ceilalți elevi din liceu și foarte apreciat de fete. Am fost colegă de bancă, cu Marius, încă din clasa a-9-a.

-Hey Madi, ai emoții?

-Normal, tremuram de emoții, tu nu ai?

-Clar, uite cum vorbește directorul despre acest an, parcă ar fi ultimul an de liceu din toată lumea și s-ar ține fix aici la noi.

-Shhh. Hai să fim atenți Marius, te rog, vreau să înțeleg ce spune, poate fi important.

Eram foarte curioasă de fel, iar directorul nostru vorbea cu o așa plăcere despre anul claselor a 12-a de parcă ar promova el odată cu noi.

Simt din spate o ciupitură pe fund. Adrian Costache, un alt coleg de clasă care mă plăcea din clasa a 11-a. Nu reușeam să scap de el și nici să îl fac să înțeleagă, că nu îmi place de el. Adrian era genul de tip mult mai scund decât Marius, cam cu un cap mai scund. Brunet cu ochii căprui, purta barbă și se îmbraca tot timpul în culori țipătoare. De data asta avea o cămașă mov, cu o pereche de blugi negri. În picioare avea niște tenesi mov, probabil a vrut să asorteze cămașa cu tenesii, iar în mână nelipsita țigară. Faptul că era cu un an mai mare decât noi, pentru că ai lui l-au dat mai târziu la școală, făcea că el să fie deja major și să poată fuma fără nicio problema în fața profesorilor.

Mă întorc cu fața spre el și îi spun:

- Adi...de câte ori să îți spun că nu sunt iubita ta, să mă lași în pace, și stinge țigara te rog, știi că nici asta nu suport la ține.

- Mădălina dragă, știi bine că te ador.

- Degeaba dacă sentimentele nu sunt reciproce. Uite au venit boboacele, ele sunt noile tale ținte. Te rog, lasă-mă în pace.

Nu a plecat de lângă noi, dar a rămas în spatele meu, simțind respirația grea în ceafă, datorită faptului că eram mai înalta ca el.

Marius, singurul tip care niciodată nu a încercat nici măcar să mă atingă, începe să râdă de fază și îmi șoptește la ureche: