Poate uneori ar trebui să schimbăm ocheanul şi să privim viaţă cu ochii copilului inocent. Atunci totul era uşor şi frumos. Sau poate acea inocenţă, însoţită de credulitatea dată de lipsa de experienţă nu se potriveşte lumii perfide a aparenţelor, î...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu ești niciodată pregătit să pleci și să îți asumi adevărul. Nimeni nu putea să descrie emoțiile secției de TERAPIE INTENSIVĂ. Cuvinte dure care aveau să îi răsune mereu în cap. Spitalele dor. E un fapt concludent, general valabil. Vedem tragediile în fiecare zi și le interpretăm la diverse, ca o banalitate, ceva obișnuit. Nu ne înghipuim poate, că acele holuri gri îmbibate în umezeală, frig, mucegai. Doctori care făuresc noi vieți, din cenușa unei existențe nefaste și pentru ce? Nu aș fi putut fi niciodată medic. Nu aș fi putut spune niciodată acel procentaj infect, care îmi va suna mereu în cap : 30% șanșe.
Viața devine doar un simplu procentaj. Ieșise afară și ploua din ce în ce mai tare, picătură după picătură, furtună, taifun. Zgomote turbate pe acoperișul caselor. Lovituri puternice ca de pistol. Pic pic s-a transformat în poc-poc și doare. E aproape sfrșitul. Dar, era prea mică să înțeleagă spațiul cu energiile sale negative. Vedem spitale în filme, la televizor, dar nu simțim. Inima ți se micșorează parcă și începe să bată mai tare. Te vezi în fața a ceva ce nu poți controla sau influența. Stai și te rogi, te rogi la o minune, dar abia acum apare Dumnezeu. Și suntem toți parteneri de drum până la urmă.
Mă uitam la ea, la fățuca ei delicată, durdulie, îngândurată. Nu putea face nimic. Primul duş rece pe care i la dat viaţa. Şi acum. Să primeşti o astfel de veste e şocant pentru orice vârstă, dar pentru Anna care abia îşi scosese buletinul, viaţa urma să se schimbe. Atunci a învăţat că existenţa unei singure persoane în viaţa ta, legătura pe care o formezi şi mai apoi dispariţia ei, te poate schimba pentru întreaga ta viaţă. Aşa este. Ne ataşăm de oameni. De familie, de părinţi, de prieteni.
Era devastată. Nu ştia ce să mai facă. S-a dus pur şi simplu. Nu mai era. Rămăsese o carcasă goală care nu de mai mişca deloc. Un trup de care era legată cu amintiri, cusute adânc, iar acum doar cicatrici.
Nu avea să uite niciodată ce i-a spus tatăl ei atunci, fiind nedormită, plânsă şi atât de conştientă că totul se va schimba. Bunica nu mai e! Aşa că a început să îi explice:
,, Să spunem că mergem pe stradă şi ne întâlnim cu cineva cunoscut care merge cam în aceoaşi direcţie cu noi. Aşa ca decidem să mergem împreună.Râdem, glumim, discutăm lucruri care ne nelinişteşc. Te bucuri de prezenţa lor, înveţi de la ei, dar tu ştii că la un moment dat ei trebuie să plece. Şi aşa e şi în viaţă. Nu ştii niciodată cât de lung va fi drumul, şi cu cine te vei întâlni, trebuie doar să profiţi mereu şi să te bucuri de moment".
Şi atunci a început totul.
-Unde eşti, micuţă Anna? Unde ai dispărut, şi unde îţi sunt pletele aurii? Ce se întâmplă cu tine? Şi de ce totul începe să se schimbe?
