Dreptul la viata

Chapter II

Îmi amintesc că, în clasa a XI-a, am fost pentru prima dată la un restaurant, bineînțeles că toți trei și la invitația lui. Habar n-aveam cum să mă comport și urmăream disperată gesturile lor, ca să nu mă fac de râs. Nu știam nici ce vreau să mănânc, așa că a trebuit să aleagă el pentru mine… Dar acum nu mă mai simțeam așa de stânjenită ca la început, pentru că el se comporta cu mine la fel cum se comporta cu sora lui. Protector și familiar.

Cum începusem să mă obișnuiesc cu el, cu vizitele lui, cu invitațiile în oraș în trei, la filme, restaurant, cofetării… începusem și să țin la el chiar ca la un frate.

Apoi Laura, prietena mea, m-a invitat la ea. Părinții mei au fost de acord doar după ce a venit ea întâi la mine acasă.

Când am mers prima dată, era revelionul din clasa a XII-a. O petrecere cu tineret, organizată la Laura acasă. După ora 12 noaptea, a apărut și Toni., fratele ei. Laura îmi spusese că face revelionul cu prietena lui. Mi se părea normal, la noi era doar puștime, 17 – 19 ani, el trecuse de faza asta, știam că are o prietenă încă din timpul facultății și că merseseră la un restaurant.

Când a venit, radia de fericire. Se despărțise de prietena lui. Îi spusese că s-a îndrăgostit de altcineva. În seara aceea și-a făcut curaj și mi-a spus tot ce eu nu am înțeles într-un an și jumătate de când îl știam. „Altcineva” eram eu!

M-a pus rău în încurcătură, pentru că nu știam ce să-i spun. Nu mă simțeam deloc încântată, nu vedeam în el altceva decât un frate și i-am spus asta. Mi-a răspuns că, într-o zi, voi vedea altceva, că se va strădui să văd altceva, că poate nu l-am văzut cu adevărat, știind că are o prietenă… și tot așa.

S-a străduit mult, însă eu am rămas la fel de încurcată și rece. A acceptat postura de frate, doar pentru a fi în preajma mea, încă cinci ani după ce am terminat liceul, cu condiția să fim doar prieteni-frați. Mereu îi spuneam să-și vadă de viață, că nu va fi niciodată nimic mai mult decât o prietenie între noi. Într-un final, a înțeles. Și și-a văzut de viață.

După aproape trei ani în care nu ne mai văzusem decât de vreo două ori, dar mai vorbisem, primesc un telefon în care îmi cerea să ne întâlnim, pentru că are o surpriză pentru mine.

Ne-am întâlnit într-o sâmbătă, într-o cafenea, și chiar m-am bucurat să îl văd, părea fericit, mi-a pus în față un plic cu o invitație la nunta lui. M-am bucurat! Am stat în barul acela cam patru ore, timp în care mi-a povestit despre viitoarea lui soție, despre cum a cunoscut-o, despre ce a mai făcut de când nu ne-am văzut.

Apoi a luat înapoi plicul din fața mea, a scos invitația și un pix, iar peste numele ei a scris apăsat și îngroșat numele meu. Atât de apăsat, că nici n-am mai putut desluși numele ei. Și când a terminat de scris și a ridicat ochii spre mine, am văzut că plânge. L-am întrebat: de ce o faci? Și mi-a răspuns: pentru că trebuie. Nu știu nici azi de ce a trebuit.

Mi-a înapoiat plicul cu invitația mâzgălită, ne-am ridicat și, în timp ce ieșeam din cafenea, m-a privit fix și lung în ochi și mi-a spus hotărât: La nunta mea să nu vii! Invitația era valabilă doar în forma în care o ai acum, cu numele tău.

Am rămas năucă în mijlocul străzii, privind cum se îndepărtează, fără să întoarcă nici pentru o secundă privirea înapoi. Mi-am zis atunci că a fost ultima răbufnire a pasiunii lui, că a lăsat-o în urmă, că vrea să privească doar înainte. Chiar dacă nu mă simțeam vinovată, pentru că niciodată nu i-am dat vreo speranță, mereu discutam ca frații, am fost tranșantă de la început. Ba, mai mult, crezând că a înțeles, îi povesteam despre mine. De unde să știu că răsuceam cuțitul în rană?

La nuntă nu m-am dus, deși Laura, prietena mea, a insistat mult și eu nu mai știam ce pretexte să inventez. Știa de dragostea lui, dar credea că trecuse, așa cum crezusem și eu.

În seara nunții lui, am dat o petrecere în speranța că n-o să-mi mai revină în minte imaginea lui cu invitația modificată întinsă spre mine și ochii lui plini de lacrimi.