Dreptul la viata

Chapter III

După aproape 15 ani de la nunta lui, în biroul meu au ajuns niște acte care mi-au adus aminte de el. Numele, vârsta, domiciliul… erau ale lui. Am vrut să văd dacă mă înșel și am ieșit să mă uit la clientul respectiv. Când m-a văzut, s-a ridicat și a început să înainteze încet spre mine. Zâmbeam. El parcă văzuse o fantomă…

Tu?

Eu! i-am raspuns.

Am vorbit puțin, câte ceva despre fiecare… apoi a plecat.

A revenit după trei zile și m-a rugat să ies la o cafea cu el. I-am spus că nu pot.

Și atunci, mi-a spus acolo, în hol, ceea ce avea de spus.

Cu ce drept ai rămas în viața mea? Cu ce drept mi-ai bântuit zilele și nopțile? Cu ce drept mi-ai umbrit bucuriile? Cu ce drept ești la fel ca acum 20 de ani? Cu ce drept?! Și, mai ales, cu ce drept mi-ai furat viața??

Începusem să tremur, nu știu dacă de emoție sau de… un fel de frică. Erau amestecate. Privirea lui era acuzatoare la modul cel mai clar.

Tot ce-am putut rosti a fost:

Ești nedrept, Toni. Ți-am spus de la început că nu poți fi decât fratele și prietenul meu. Niciodată iubitul meu. Cu ce drept mă acuzi?

Frica era acum clară. M-am întors fără să aștept răspunsul lui, lăsându-l acolo, în hol. Când am intrat în birou, tremurând, m-am uitat prin geamul ce dădea spre hol. Nu mai era acolo. Ca să scap de frică, mi-am spus că poate a fost doar imaginația mea, totul se petrecuse atât de repede. Dar n-am scăpat de frică, pentru că totul fusese cât se poate de real.

Deşi a trecut ceva timp de atunci, încă îl mai aud: Cu ce drept?…