Scrisori pătate de sânge: Casa lui Hades

Capitolul 1

Capitolul 1

Celia POV.

- Şi a plecat, nu e aşa? întreb nervoasă în timp ce iau cana de ceai fierbinte de pe masa din bucătărie iar Lana mă urmăreşte cu atenţie, aprobând printr-o înclinare ușoară a capului.

Oftez adânc și duc o mână spre piept.

- Şi eu care credeam că îşi ţine promisiunile...

Lana face câțiva pași spre mine.

- Cel puţin, acum ştiu în cine să am încredere şi în cine să nu am. Mi-e teamă de modul în care va reacţiona Delia atunci când îl va cauta... şi după ce nu să-l găsească nici în casă... nici în grădina.... presupun că o să se supere şi n-o să mai vrea să iasă din cameră ei niciodată. Doamne, parcă am un deja vu!

Cu ambele palme în jurul cănii fierbinţi simt cum mâinile mi se încălzesc instant din cauza nervilor şi le las să fluture pe lângă trup. Ochii mi se umezesc mai mult cu cât mă gândesc la isprava făcută de tatăl nostru şi o privesc pe Lana care se aşază pe unul din scaune. E gata să îmi ţină aceeași predică pe care eu am auzit-o şi dată trecută.

Îmi trec arătătoarele prin dreptul ochilor şi elimin fiecare lacrimă care plănuia să se prăbuşească pe obrajii roşi, amorţiţi.

- Trebuie să înţelegi că aceste plecări sunt premeditate Celia, spune Lana în timp ce își dă firele rebele peste cap şi clipeşte spre mine. Tatăl vostru nu se mai simte capabil să stea în preajma noastră de când mama voastră şi totodată, soţia lui, a murit. M-am căsătorit cu tatăl vostru mai mult pentru voi, pentru că v-am iubit din primele secunde în care v-am văzut, nu pentru că am ţinut prea mult la tatăl vostru. Ştii bine că într-o zi va pleca definitiv, nu ştiu când va veni asta şi nici nu vreau să prezic acest moment. Sunt mama voastră vitregă şi indiferent că Elliot părăseşte casa asta sau nu voi rămâneţi cu mine, voi fi în continuare familia voastră, spune Lana clipind de câteva ori spre mine şi atunci când mă ridic s-o îmbrăţişez aceasta întinde braţele şi mă lasă să-i invadez spatele încordat cu braţele fierbinţi.

- Mulţumesc mult pentru asta, Lana, spun în timp ce aceasta clatină afirmativ din cap, cu un zâmbet mic şi mă ridic de pe scaun pregătită de şcoală. Mulţumesc pentru că exişti... și pentru că... îmi faci viaţa mai uşoară, eliminându-mi gândurile astea criminale. Presupun că ar trebui să mă îmbrac, să îmi iau geanta şi să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic... Ca şi dată trecută de altfel....

Cu ambele mâini apuc cana de ceai care s-a mai răcit şi imediat ce întorc capul spre sufragerie o observ pe Delia venind încetişor spre noi în bucătărie mai adormită ca niciodată. Cu ochii închişi şi buzele între deschise, aceasta îşi freacă pleopele obosite şi vine alene spre scaunul meu. Scapă jucăria de pluș pe covor şi atunci când mă strânge de genunchi îi mângâi părul mătăsos şi auriu.

Imediat ce aceasta îşi deschide ochii de un albastru deschis ca cerul, un turcoaz de invidiat, o salt la mine în braţe şi o legăn uşor. Pentru o fetiţă de cinci ani este mai răsfăţată decât cei la un an, doi, trei chiar.

Delia îşi lasă capul să se prelingă pe umărul meu, încălzindu-l.

Imediat ce o anunţ pe Lana că trebuie să plec, aceasta se ridică de pe scaun şi vine spre noi. Îi sărut în grabă fruntea micuţă Deliei şi îmi retrag buzele la fel de repede. Lana o ia în braţe şi în momentul în care picioarele subţiri ale Deliei invadează coapsele Lanei, aceasta se opreşte în drumul ei spre cameră copile şi ia jucăria de pluș abandonată mai devreme pe covorul, roșu închis, subţire.