Învãțând să iubesc

~Introducere~

        Eu, o adolescentă de 17 ani jumate..tânără, cu o gândire de babă, comportament de copil și o înfățișare ciudată.
Ei, niște creaturi numite oameni care nu îi voi înțelege niciodată și viceversa.
      Nu, nu sunt o persoană dinaia, care se îmbracă doar în negru, care are o gândire negativă și care nu poate să țină aproape o persoană, un prieten.
       Sunt un copil care, la doar aproape 18 ani a trecut prin prea multe întâmplări..Un om la vârsta de 50 de ani ar putea spune că a trăit degeaba, dacă mi-ar cunoaște trecutul.
       Deși am un trecut fooarte interesant, există unele sentimente de care nu am avut parte.. Și nu cred că voi avea.
       Primul este IUBIREA (dragostea, afecțiunea..cum vreți voi să îi spuneți)..Nu, nu am avut parte de așa ceva, deci, nu știu ce este..ciudat este că 'cică' am oferit iubire. Nu am avut pe cineva care să țină la mine atât de mult, încât să mă iubească, să îmi ofere atenția și dragostea, de care aveam nevoie.
          Al doilea sentiment constă într-o persoană care are un rol extrem de important în lume: MAMA.
Pot să spun că, de când m-am născut, nu am așa ceva..nu, chiar nu am..M-am obișnuit cu ideea..cred..nu mă mai deranjează să știu că nu am o familie a mea. De tată nu mai spun, nu l-am cunoscut, pentru că a decedat când am avut 8 luni.
            

         Dar asta e! Iată-mă acum în prezent..Fericită, pot să spun..oarecum.
   Nu, nu pot să spun că sunt fericită, pentru că sunt doar confuză.

            O dimineața de-a dreptul furtunoasă de vară..hmm cum să mă duc la 'mama' să îi dau "bună dimineața" astfel încât să îi scot un zâmbet?
        Mă scol din patul moale acoperit cu albastru și mov, îmi îmbrac veșnica mea rochie albastră, fac puțină ordine în cameră, îmi piaptăn părul castaniu și încârcit, și pornesc  spre scările care duceau spre bucătărie și care, pentru mine, sunt foarte periculoase, într-o clipă de neatenție riscând să cad.