Comète

one

  - Frate, mai repede, că o s-o pierdem!

     - Nu vrei să dau într-un şant, cu o roată de la skateboard blocată?

    - Ba da, dacă poţi şi să putrezeşti acolo. Acum mişcă dracu mai repede pentru că eu nu mai aştept până anul viitor, idiotule!

     Dean murmură câteva înjurături în barbă, ajungându-l în cele din urmă pe fratele său, Tobias, pe skateboard-ul a cărui roată buclucaşă a fost reparată. De ce trebuiau să urmărească un punct neînsemnat de pe cer, care înainta cu viteza luminii? Pentru că Tobias era pasionat de astronomie, iar asta era o cometă pe care o vedeai o dată la un an. Ce noroc pe ei că fix în ziua absolvirii şi-a făcut apariţia! În momentul de faţă, el ar putea sta retras în sala de sport a liceului - unde balul de absolvire are loc, - imaginându-şi în mintea sa moduri morbide de ucidere a jumătate dintre elevii din sală. Nu că ar fi fost minunat?

     Îşi scutură capul de prostii, încercând să scape de starea de nervozitate care a pus stăpânire pe el. Mâinile îi erau strânse în pumni, articulaţiile fiindu-i palide. Îngiţi în sec, pulsul inimii sale accelerându-se. Nu i se putea întâmpla acum, nu când se afla pe skateboard şi putea pierde cometa, stricând şi fericirea fratelui său în acelaşi timp. Încercă să se gândească la curcubee, dar în zadar. Bipolaritatea câştiga din nou lupta dintre ea şi persoana lui. Luă o gură mare de aer, atenţia zburându-i spre farul unei motociclete, pe care, ca să vezi, se afla o roşcată. De unde îi ştia culoarea părului? Fata nu purta cască. Se pare că îi place să trăiască periculos.

     Luându-şi privirea de la roşcată, simţea că tremură. Este primăvară, nu pot tremura la douăzeci şi ceva de grade! remarcă în gând Dean. Privirea i se înceţoşă, şi dacă nu şi-ar fi şters ochii repede de lichidul transparent umed - lacrimi, mai exact -, probabil că ar fi pierdut controlul skateboard-ului, ajungând la spital cu o mână sau un picior rupt. Nu suporta bipolaritatea. Cum poţi să treci prin două stări atât de repede? Acum câteva minute a fost nervos, vrând să frângă gâturile oricărui om îi trecea în cale, iar acum este sentimental, plângând pentru nimic, dar totuşi pentru tot. Suferea împreună cu fratele său de o boală. O boală care nu se poate vindeca cu tratament medicamentos. Nici de cel psihologic nu era prea sigur...

     Sufereau de o boală fără leac.

    

     - Tamsin, pedalează mai repede! Nu trebuie să o pierdem, înţelegi? îi spuse blondul fetei, fără să se mai obosească să se întoarcă cu faţa la ea, pentru că ar fi putut da într-un copac dacă scăpa controlul bicicletei.

     - Taci! urlă ea, având nevoie de o gură mare de aer după silaba pe care a strigat-o puternic. Nu-mi mai spune ce să fac! Dacă vreau, pedalez, dacă nu, nu!

     Spatele băiatului se tensionă, neştiind cum să facă faţă unei alte crize de-a fetei.

     - Tamsin, ţi-ai luat medicamentele pe ziua de astăzi? Ştii tu, cele din baie, de pe raftul al doilea al dulapului din spate, întrebă el calm, vorbindu-i ca unui copil mic şi sperând la un răspuns pozitiv. Dar răspunsul nu veni, tăcerea densă parcă fiind vizibilă între cei doi. Să înţeleg, continuă el, că nu le-ai luat, nu?

     - Ai înţeles bine, Uriah. Ştii că nu vreau să le iau pentru că m-am săturat de ele. Ţi-am spus asta de mii şi mii de ori.

     - Corect, murmură blondul, simţind cum tensiunea dispare şi cum Tamsin se calmează.

     Măcar acum s-a gândit să pedaleze mai repede. Cine naiba l-a pus pe el să-şi ia prietena de mână din sala unde se desfăşura balul de absolvire, ca mai apoi s-o urce cu forţa pe o bicicletă de două locuri, ca să urmărească o cometă care putea înainta la infinit pe cerul lipsit de luminiţe? Şi nu înţelegeţi greşit, termenul prietenă nu e, în cazul ăsta, un sinonim pentru iubită. Ei sunt doar prieteni foarte buni, care se cunosc încă din scutece. Deşi el îşi cam doreşte ca relaţia dintre cei doi să fie descrisă de cuvântul iubiţi...