Comète

three

Cred că şi voi aţi auzit despre chestia asta pe care majoritatea oamenilor o folosesc pentru a se descrie pe sine; infinit. Da, universul este infinit, sau cel puţin aşa se crede, pentru că eu nu ştiu sigur. Nu am de gând să mă urc într-o rachetă şi să pornesc în căutarea necunoscutului, să mă plimb prin Calea Lactee ca şi cum m-aş plimba printr-un parc din apropierea casei. Pentru că ştiu că nu aş mai atinge vreodată pământul. Nu vie, în orice caz. Şi cred că ăsta e singurul lucru care mă opreşte din a explora locurile nevăzute de ochiul omului încă.

O linie poate fi infinită. Nu un segment, o linie. Cum probabil aţi învăţat şi voi la matematică, la geometrie mai exact. Pentru că, o linie nu are capete, de aceea mărindu-se până la numere imposibile de rostit de către oameni, până la numere neştiute de creierul uman, e mai uşor să spunem că se întinde până la infinit. Sunt sigură de lucrurile astea două ca fiind infinite, dar nu şi în cazul unei persoane. Un corp nu se întinde până la infinit, ci cel mult până la doi metri şi ceva. Nu cred că vreun om a ajuns să aibă vreodată trei metri. Mai e şi în cazul sufletului. Poate că te simţi infinit atunci când îţi auzi melodia preferată la radio. Sau atunci când eşti cu prietenii în locul vostru secret. Bine, singurei persoane căreia îi dau dreptate că este infinită este Charlie (dacă ai citit The perks of being a wallflower ştii despre ce vorbesc). Nu ştiu cum este să te simţi infinit, pentru că eu nu mi-am simţit niciodată sufletul ajungând până la scara cea mai înaltă. Şi cred că folosesc prea mult cuvântul nu în gândurile mele.

Dar totuşi, nu, nu şi nu. Mă simt bine atunci când neg sau refuz ceva, pentru că eu nu sunt genul de persoană care încearcă să fie drăguţă cu celelalte fiinţe din jurul ei. Nu-mi pasă dacă poluez natura, şi nici nu-mi pasă dacă rănesc pe cineva destul de tare încât să-l fac să plângă. Ci mă doare-n cot. Oricum lumea fuge de mine deja, lăsându-mă singură cu gândurile mele împrăştiate, dându-mi timp să meditez asupra lor. Nu să îmi încrucişez picioarele şi să-mi apropii degetele fiecărei mâini ca şi la yoga, ci doar să ascult muzică la maxim pe telefonul meu vechi, şi să-mi răscolesc amintirile. Şi ştiu că nu e bine, pentru că asta mă face şi mai tristă, dar, din nou, nu mă interesează. Sau poate că eu alung oamenii de lângă mine, nu ştiu.

Frate, chiar ar trebui să număr de câte ori gândesc sau rostesc cuvântul nu. Ţi l-am cam băgat şi ţie în cap, nu-i aşa?

Acum, cu paşi mărunţi dar rapizi, pistruiata se îndrepta spre Water Street. Îşi are numele din cauza micului râu care trece pe acolo, un râu parcă alcătuit din picături de ploaie, lipite una de alta, alcătuind apa cristalină şi repede curgătoare. Vara e frumos să-ţi strecori picioarele printre gratiile negre ce despart uscatul de umed, ca să ţi le scalzi în apa călduţă. Deşi e primăvară, încă temperatura nu ajunge la numărul suficient de grade Celsius pentru scăldat. Aşa că, Carolyn prefera să stea pe platoul din piatră fin meşterită, împreună doar cu ceasul de o vechime mai mare ca ea, ca să se uite la gheaţa topită.

Dar, în momentul de faţă, ea nu se îndrepta spre strada apei să analizeze râul, sau să se holbeze la ceas şi să încerce, din nou, să-i descopere vârsta. De data asta mergea acolo cu un scop, care n-o mai făcea atât de antisocială, deşi ea ştia că, oricât de multe persoane s-ar preface în jurul ei că le pasă de trupul şi fiinţa ei, tot o antisocială rămâne. A devenit una, şi nu mai are şanse de vindecare, de revenire la normal. În fine, mama ei îi spunea că e bine să fii diferit, şi ea o aproba tot timpul, dar în unele momente chiar şi-ar dori să aibă cu cine merge la cumpărături şi să-l cunoască pe acel cineva care să o ţină în braţe până adoarme. Ştia că asta n-o să se întâmple prea curând.

Se îndrepta spre platoul de piatră pentru a se întâlni cu noua sa echipă de astronomie, Comète. Este ea o iubitoare devotată stelelor şi fiecărui lucru ce se găseşte pe pata de culoare albastră pe timp de noapte, dar dacă va mai rosti de multe ori cuvântul astronomie, va ajunge să spună gastronomie. Iar pistruiata chiar nu voia să ia ore de lecţii de gătit. Nu nu, se mulţumea cu mâncarea delicioasă a mamei sale.