Comète

four

Moartea. Eu unul cred că e sentimentul pe care îl ai atunci când simţi că eşti aproape de eliberarea sufletului, dar totuşi atât de departe. Atunci când ştii că ai vrea să tai fiecare fir ce te mai ţine legat de sentimentul de a trăi, dar totuşi ceva acolo te opreşte din a te rupe de realitate. Când ştii că ai fi mai fericit fără cei care te înconjoară. Aş vrea să-mi simt sufletul sărind şi dansând liber, fără carapacea numită trup. Şi poate că singurul lucru care mă opreşte din a mă omorî chiar a acum sunt degetele opozabile şi corpul. Nu aş vrea să fiu doar un suflet rătăcit, plimbându-se oriunde ar ajunge după moarte; vreau să fiu fericit, cu picioarele atingând pământul şi cu plămânii inspirând lacomi aer. Nu vreau să fiu rătăcit, ci să fiu fericit. Dar îmi dau seama că e mai greu pe zi ce trece să-mi împlinesc dorinţele pe plan sentimental.

Nici măcar nu sunt sigur că există Viaţa de Apoi, sau cum mai e supranumită această lumea a cărei dovadă palpabilă nu ştiam să se fi arătat până acum, înafară de cuvintele scrise într-o grămadă de cărţi. După ce mori mai simţi că trăieşti, sau pur şi simplu nu mai simţi, vezi, sau auzi nimic, stând îngropat la trei metri sub pământ, cu o piatră funerară pe post de acoperiş? Speram să fie prima variantă, deşi nu avea nicio logică în capul meu, sau în mintea oricărui alt om de pe planeta albastră.

Şi ce făceam eu în tot acest timp în care contemplam asupra morţii şi a efectelor sale nimicitoare pe care le făcea propriei persoane, dar şi celor apropiaţi de respectivul mort? Stăteam bine-mersi în patul cu cearceafuri albe şi imaculate al spitalului, cu piciorul sprijinit ca să stea mai sus, înfăşurat într-un ghips uriaş şi în acelaşi timp greu; în plus un mic bandaj pe obraz, locul unde m-a zgâriat marginea skateboardului în căderea mea liberă şi neplănuită. Era o şansă unică să pot câştiga acel concurs, iar eu am dat în ea cu piciorul nepăsător atunci când am pierdut controlul skatboardului, dar şi a minţii mele totodată. Şi cred că cel mai mult mă durea că i-am smuls cu forţa din faţa această şansă şi fratelui meu, Dean. Avea şanse uriaşe de câştiga concursul, concurenţa nefiind prea pricepută, dar el nu s-a mai putut concentra pentru demonstraţia sa, aşa că a lăsat totul baltă şi s-a urcat în ambulanţa abia venită pentru fraierul de mine.

Chiar sunt aşa o dezamăgire, ce năruie fiecare speranţă ce i se iveşte cuiva în cale?

Mai bine nu răspundeţi la asta.

- Tobias, capul geamănului său se ivi prin uşa întredeschisă, te mai doare piciorul ca şi aseară? îngrijorarea se simţea clar în tonul vocii sale, iar celui din patul de spital îi venea să-şi tragă una.

- Sunt bine, se forţă acesta să zâmbească. Du-te acasă şi odihneşte-te, ai stat o noapte întreagă într-un scaun de plastic fără să pui geană pe geană.

- Dar nu am nevoie...

Ar fi vrut să-i înşire o listă întreagă cu motivele observate doar printr-o singură privire fugară asupra aspectului lui, lucruri care arătau clar că avea nevoie de un somn bun şi lung; cearcănele purpurii de sub ochii săi verzi, hainele boţite, părul ciufulit, plus că zici că e anemic, fiind lipsit de culoare în obraji. Se mulţumi să clatine uşor din cap, iar Dean imediat a ieşit din raza sa vizuală, probabil plecând să adoarmă măcar puţin.

Contemplând asupra dezamăgirilor pe care le lăsase în urma lui în tot acest timp, singur în camera luminoasă, Tobias îşi dori să fi murit în accidentul pe care-l suferise. Dar nu avea el norocul ăla.

Tamsin îşi mişcă cu forţa picioarele până la baie, pentru a-şi lua porţia de medicamente zilnică, cea care o ferea de crizele pe care le înfrunta de o grămadă de timp încoace. Oricât ar vrea ea să le dea dracu de medicamente, nu putea să renunţe la ele. Voia totuşi să ducă o viaţă normală, deşi părea cam greu să facă asta. Odată ce desfăcuse fiecare căpăcel, luase un medicament din fiecare sortiment şi le băuse cu apă, ieşise din încăperea plină de toalete destinată doar fetelor. Se întoarse pentru a merge către dulapul său, dar şoaptele unui grup din spatele ei o opriseră şi o făcuseră să fie atentă.