Eroina

1.Eliberare

21 Aprilie 2013

Merg și mă împiedic. Merg și mă împiedic. Merg și mă împiedic.
...
- Cristina! Nu! țipă Maria.
- De ce nu?! De ce? Tu vezi ce e aici? Coșmar!
Și aveam dreptate. Doar privind la mulțimea de  oameni huiduind și trăgând "gloanțe" din gura lor spurcată plină cu ura spre mine mi se făcea greață de mine însumi. Cum am putut s-o las? Cum am putut să întârzii? Cum aș putea să mă iert? Cum m-au lăsat picioarele? Cum m-au lăsat imbecilele astea de picioare la ușa spitalului? Mă urăsc. Mă condamn. Privesc cu ochii plini de lacrimi spre mulțimea care acum îmi par doar niște valuri de oameni,o priveliște ștearsă,care mă face să cred că oamenii chiar au tras de-adevăratelea gloanțe spre mine și m-au nimerit în ochi,iar acum îmi văd sângele scurgându-se din orbită. Aș fi vrut să fie așa. Sunt doar lacrimi. Dar mai dureroase. Lacrimile se simt ca și stropi de acid pe pleoapele mele pentru că nu le las să cadă și pentru că n-am mai clipit de minute bune. Privesc pierdută spre oamenii care turbează pentru că nu mă arunc mai repede de pe clădire. Draga clădire. O ador. Este atât de înaltă. Și știu ca sub oamenii de jos e un ciment care mă așteaptă cu brațele deschise. Zâmbesc amar și mă gândesc că peste câteva secunde voi face cunoștință cu propria mea salvare,cu cea care mă primește și care nu mă condamnă. Moartea. Ea abia așteaptă să îi sar în împărăție.
-Cristina! Cristina,privește-mă! Te implor!
Maria? Maria țipă la mine și mă imploră. Mă imploră să ce? Patetică. Și ea e ca restul. E temporară. Să dispară de aici. Nu vrea sa vadă o condamnată ca mine. E aici să dea bine lumii.
-Cristina! Uită-te la mine! Doar uită-te la mine!
Maria a fost prietena mea. Ne-am cunoscut la grădiniță. Îmi amintesc și acum data când și-a scăpat sucul de mere pe rochița mea de vară. Cea cu buline,roz. Preferata mea. N-am reacționat prea bine,iar ea râdea. Iar eu,am luat iaurtul bătut din borcănelul cu capac roz de la mama și i l-am turnat în cap. Atunci mă așteptam să sară la bătaie. Dar ea a început să râdă. Nu mi s-a apărut amuzant,dar am râs în hohote când s-a dezechilibrat și a căzut in groapa plină cu pământ și apă din spatele școlii. Toate astea mi se păreau așa de departe..Amintiri atât de îndepărtate. Eram cele mai bune prietene. Ne petreceam timpul împreună,ne jucam și dormeam una la alta. Am crescut una lângă alta. Puteam să jur că vom fi de nedespărțit. Până când părinții ei au decis ca Arad nu mai e un oraș bun pentru ei,deoarece ei aveau afaceri în afara României. Cei drept,nu mă plăceau. Eram fată de un tată afemeiat care a plecat,și o mamă care câștiga doar câteva sute de lei pe lună. Simțeau că fata lor e mult mai bună și trebuie să-și facă prieteni doar de rangul ei. Au bătut-o mult la cap să renunțe la prietenia dintre noi. I-au interzis de multe ori să vină pe la mine,sau eu la ea,doar pentru că Maria îmi dădea mereu câte-o jucărie când treceam pe la ea,sau că mai veneam cu câte-o haină ruptă pe mine. Ei bine,mama era la muncă și venea frântă acasă așa că nu aveam timp să o întreb dacă poate să mă-nvețe să cos. Dar Maria nu era selectivă. Ea mă iubea așa cum era. Era foarte inteligentă și îmi spunea că sunt eroul ei. Ciudat fapt. Uram eroii pentru că eu consideram că sunt doar alți infractori care de fața lumii își pun pelerină și ajută oamenii,și după circ îi trag după bloc și îi jefuiesc sau omoară. Maria a fost mereu atentă cu mine,îmi împrumuta la serbări rochițe și mereu își strângea bani și mergeam la film,sau îmi aducea in fiecare zi la școală câte un pix sau o prăjitură. Îi plăcea să mă vadă cum mâncam prăjitura cu laptele la cutie și să mă vadă cum mă enervez când îmi scapă paiul în cutie. Zicea că arăt ca un spiriduș cu vulcani în urechi. Ea mi-a zis toate astea. Acum 3 ani,la cea de-a 13-cea aniversare a mea,unde mi-a scris un amalgam de scrisori puse într-o cutie plină de buze lăsate de un ruj roz cu sclipici. Pe care mi l-a și pus în cutie,împreună cu alte jucării,pentru că știa ca e preferatul meu. Eu la 13 ani încă prețuiam tot ce mi se oferea. Și eram și sensibilă. Eram ca un copil de 5 ani care plângea de fericire când îi dădeai o șapcă nouă. Șăpcile erau colecția mea preferată. Maria nu le prețuia. Dar pentru mine de prețuit era zâmbetul de pe fața ei când mă vedea cum reacționez când primesc cadouri. Maria era sora mea de suflet. Eram de nedespărțit. Până când părinții ei au hotărât să e cazul să se mute în America. De ce? Nu știu. Maria doar mi-a lăsat un bilet mic,rupt și sec pe măsuță de acasă în care spunea că pleacă și că se mută în America. Atât. Am încercat să o caut,să o sun. În zadar. Am mers chiar și la ea acasă. Când am ajuns,de porțile din fața vilei cu 2 etaje,era lipit o pancardă imensă,albă pe care scria cu marker negru,gros : "De vânzare". A fost cea mai horror zi din viața mea. Am plâns o perioadă lungă de timp și doar am început să mă învinovățesc pentru plecarea ei,ca mai apoi să intru intr-o depresie atât de..groaznică,de unde am ieșit doar cu ajutorul furiei. O uram pe Maria și uram toate cadourile ei. Eram intr-o criză de furie,aruncam tot ce ținea de ea. Rujul cel roz sclipicios era acum aruncat în râul de lângă casa mea. Amărâtă mea casă. Cocioaba mea. Fiindcă așa numeau părinții Mariei casa mea și a mamei. De-aia au plecat? Că n-am avut bani mai mulți și fata lor îi făcea de rușine că are o prietenă așa săracă? Ca mine? N-am judecat-o niciodată pe mama că atâta putea să ofere. O uram pe Maria. Pe părinții ei și tot pentru că m-au făcut să mă gândesc odată "De ce oare mama nu a învățat mai bine? Acum aveam bani mai mulți." Am regretat imediat asta. Mama n-a avut cum. Nu trebuie să-mi judec mama pentru că alții au mai mult. Tot ce vine de la ea e muncit. Nici măcar nu știu cu ce se ocupă părinții Mariei și cum de au atâția bani.
De ce a plecat Maria? Părinții ei au obligat-o? Au luat-o târâș? Pur si simplu au băgat-o în mașină și au plecat? Nu. Părinții Mariei erau stricți și selectivi,dar își iubeau fiica. Sigur a fost lăsată să-și facă bagajele și sigur au plecat spre aeroport mestecând guma din caviar și probabil mâncând pastramă de cangur și creier de cea mai rară specie de râme. Uram bogătașii. Uram toți fandosiții și mucoșii care habar n-aveau să aprecieze banul. O uram pe Maria și ori de câte ori vedeam oameni bogați îmi aminteam de ea. Le aruncam priviri urâte iar dacă îndrăzneau să se bage în vorbă cu mine,semne și mai urâte. Hăh.."dulcea" mea copilărie.
- Cristina,știu că mă urăști pentru că am plecat așa,dar ascultă-mă! Doar ascultă-mă! Te rog!
De ce apare aici după atâta timp? Cine se crede ea să mă lase în urmă cu toate amintirile frumoase,atât de pline de speranță de viitor,înfloritoare,care mai apoi au devenit buruieni atât de otrăvitoare,atât de toxice,că doar gândul la ele mă înbolnăveau psihic,și ea să plece fără nicio explicație clară,nerăspunzând la telefon,niciun semn? Cine se crede?
- Încerci să mă ajuți,dar doar îmi întărești dorința să dispar dintre voi,dintre trădători și acuzători. Vă urăsc și te urăsc.
În următoarele secunde,am simțit aerul trecându-mi prin brațe și gura plină cu aer atât de rece și înțepător. Părul se simțea de parcă mi se desprindea din scalp avea să zboare Dumnezeu-știe-unde în aer. Poate avea să se așeze pe capul unui bolnav,așa făceam un bine înainte să mor strivită. Sau poate pe capul unui înger. Poate așa avea să se aleagă ceva din mine de un înger,pentru că după contactul cu solul voi ateriza imediat în iad,unde sinucigașii se duc. 30 de metri. 20 de metri. Parcă mai sunt 10. Și..
-Nuuuu!!!