Eroina

15.Gânduri ucigașe

M-a luat de mână,strângându-mi degetele în palmă. Era tensionata si usor nesigura in ceea ce urma sa-mi arate sau explice. O simțeam după pașii usor întrerupți si oftaturile dese.

Am intrat intr-o scorbura supradimensionată. Încăpeam cat sa ne mișcam si atât. Era destul de întunecată,nu era nimic detectabil.

-   Așteaptă aici. Spuse,simțind-o cum îmi da drumul la mâna si pleacă.

Timp de vreo 5 minute nu m-am mișcat mai deloc,simțind cum ma tensionez cu fiecare minut care trecea.

Brusc,o moneda sau un capac s-a prăbușit de nu stiu unde,spârgându-mi timpanele si cărpandu-mi inima pentru o secunda.
Am înghițit in sec,simțind cum deja ma înfior de plecarea femeii si întunericul care imi plesnea vederea.

-   Ci-cine..

Un scârțâit ascuțit mi-a zgâriat tâmplele,făcându-ma sa tresar. Ce Dumnezeu?

- Cristina,pe aici.

Ma lua rapid de mâna si ma trase din nou după ea. Asta devine din ce in ce mai enervant si ciudat.
O lumina orbitoare acapara următorul peisaj.

- Ei..

Un peisaj de poveste,exact ca in basme ma împrejmuia acum. Daca la intrarea peșterii constant puteai vedea doar nori negri si ceata,aici simțeai cum esti încălzit pana in suflet de soare.

- Iti place aici?

- Ce e locul asta? Unde e peștera?

- Răbdare. Peștera..E la 1000 de ani lumina distanta de aici.

- Hah?

Se apropie de mine,punându-si mâinile încruciș,trăgându-si capul usor pe spate si privind spre ramurile de copaci care dansau sub lentul vânt cald.

- După cum stii,peștera din acea pădure ti-a fost casa câteva zile. Ai dormit si mâncat in acele camere. Probabil ti-ai pus mii de întrebări despre tot,ce te-a adus acolo si cum m-am ales cu acea "casa".

Se întoarse cu privirea spre mine.

- Peștera aia n-a fost folosită pana sa vii tu.

- Ce vrei sa spui?

- Am trait si eu intr-o casa normala,ca si tine. Am avut si eu probleme si griji poate chiar mai mari. Aveam un apartament la marginea orașului,unul decent pentru o singura persoana.

"O singura persoana? Ea nu are familie?"

- Problemele cotidiene m-au bruscat intr-un mod mai putin plăcut. Nu suportam sa simt ca respir si trăiesc intr-o cutie,cu câțiva pereți si uși. Noaptea simțeam cum ma sufoc si totul se strângea pe mine. După mai multe ședințe de terapie,am aflat ca sufăr de claustrofobie minora dar care se poate agrava in timp daca nu e tratată. De asta încă suportam sa trăiesc in acel apartament. Intr-o zi am facut primul atac de panica iar senzația de sufocare era simțită atunci pe viu. Mi-am luat câteva lucruri si am părăsit acea locuința. Si acel oraș. După ce am alergat câteva zile prin pădurea asta,am găsit peștera. Din dorința de a trai liberă,fara griji si tot ce se întâmpla acum,intr-o lume modernă,fara tehnologie sau..răutate,mi-am ridicat tot ce vezi acolo,acum. Claustrofobia era încă ceva care ma apăsa,asa ca peștera era rareori folosită de cineva. Am ținut-o ca pe un adăpost. Totuși,am reconstruit-o si cioplit-o ca sa simt ca am un strop de libertate si sa nu ma simt ca o pasare intr-o cușca. Probabil ai observat gaura din peretele de langa camera ta. Acea fărâma de cale de scăpare in caz de orice. Sufocare.

Ofta greu.

- Am locuit cel mai mult in pădure,asigurându-mi un trai liber si independent. Fara bani. Fara nimic. Apoi au inceput primele schimbări. E ceva bun si in tehnologia modernă. Am avut nevoie de câteva electrocasnice in peștera,dar nu prea multe. Nu voiam sa-mi amintească de acea casa.
Timp de câțiva ani am trait asa. Nu simțeam nicio apăsare.