Acceptând iubirea .

Capitolul 1

Aerul era destul de răcoros în această dimineaţă de Noiembrie. Alegerea mea vestimentară compusă dintr-o rochie crem, cu decolteu în V la spate, iar faţă complet acoperită, un palton maro şi o pereche de pantofi cu toc asortaţi nu era chiar reuşită.

Niciodată nu am fost genul de fată care să se îmbrace în haine elegante şi graţioase, dar munca îmi cerea să fac asta.

După capul meu aş fi mers într-o pereche de jeanşi decoloraţi, un hanorac gros şi un tricou simplu, dar Clark a fost clar cu mine când m-a angajat.

Fără haine băieţeşti, Sky!

Cuvintele lui îmi sună în minte în fiecare dimineaţă în timp ce stau în faţa dulapului.

După moartea părinţilor mei, viaţa mea a trecut printr-o schimbare majoră.

Nu pot spune că voi uita vreodată acea vară, doar că ea este îngropată undeva foarte adânc, unde nu mă mai poate rănii.

Acum la 25 de ani mă puteam mândri cu o viaţă aparent fericită. Postul meu de secretară la Diamond Company îmi ocupă majoritatea timpului şi îmi oferea un venit destul de bun încât să pot trăi într-un apartament spaţios Seattle, oraş foarte bun din punct de vedere afaceristic.

D.C era una din marile companii din oraş, iar după moartea părinţilor mei Clark Davis, marele proprietar al companiei mi-a fost un sprijin. Aşa se face că după ce mi-am terminat studiile nu a stat pe gânduri şi mi-a oferit un post de muncă, prea bine plătit după părerea mea, dar înţelegeam că era modul lui de a-mi demonstra că este mereu alături de mine.

Cum singurul fiu a lui Clark, Adam Davis trăia în Manchester de la vârsta de şaisprezece ani împreună cu mama sa, toată atenţia paternă a lui Clark s-a îndreptat spre mine.

Tatăl meu împreună cu Clark au fost prieteni din generală, iar prietenia lor a fost atât de solidă şi adevărată încât a rămas intactă zeci de ani, până la moartea lor.

Mereu i-am fost recunoscătoare că m-a ajutat şi a avut grijă de mine de când aveam şaptesprezece ani, dar niciodată nu mi-am permis să îl iubesc precum un părinte.

Blocul în care locuiam era la doar câteva străzi distanţă de companie, aşa că în majoritatea timpului alegeam să merg pe jos. Aşa am ales şi în această dimineaţă, aşa că am avut de înfruntat frigul aprig.

Am deschis uşile de sticlă din clădirea cu 40 de etaje, rânjind copilăreşte şi bucurându-mă de căldură.

Am salutat-o pe Caroline, o brunetă superbă ce lucra la recepţia companiei, cu o fluturare de mână, în timp ce mă îndreptam spre lift.

În general alegeam scările, dar în această dimineaţă eram prea îngheţată şi tot ce doream era să mă aşez pe scaunul meu comod din piele, în faţa calculatorului şi să mă bucur de cafeaua fierbinte pe care Jake, prietenul meu cel mai bun şi colegul meu de lucru mi-o aducea în fiecare dimineaţă.

Urma să aflu că voi regreta că nu am ales scările şi acum.

Uşile liftului s-au deschis, iar eu mi-am făcut loc grăbită şi am apăsat etajul 37, uşile începând să se închidă, dar apoi s-au oprit brusc.

Am tresărit luată prin surprindere şi am apăsat agitată butonul de stop pentru a împiedica ca mâna strecurată între uşi să fie strivită.

- Mulţumesc, s-a auzit un glas răguşit cu un accent englezesc răvăşitor.

Am ridicat privirea spre bărbatul înalt care păşea în lift.

Costum albastru închis, cămaşă albă, pantofi maro, asortaţi cu o servietă maro. Costumaţia tipului făcea cât trei ţinute din garderoba mea.