Capitolul V ~ Secheestrata
- Calm Amalia , calm ... Vei scapa cu viata de aici...sper...
- Oh , Doamne ce-i aia ?
In acel moment o umbra se prelinse din camera de unde e usa deschisa...Era o pelerina cu franjuri jos , o creatura cu gheare si avea mainile deschise ca si cum ar vrea sa ia in brate pe cineva...
- Nu! De ce eu! De ce ?? Sper ca acesta sa fie acea parte din povesti in care personajul se sperie degeaba , personajul rau fiind de fapt cineva cunoscut...Dar nu .. Nu e !
Amalia incepu sa planga. Mai forta de cateva ori jusa dar in zadar. Se puse in genunchi si incepu sa-si accepte soarta.
- Poate ca intr-o zi imi va gasi cineva trupul aici ... Sper macar sa nu fiu ingropata in acest cimitir.
In acest timp ubra ajunse in pragul usii. Se opri , intoarse capul acoperit cu gluga in spate , de parca ar fi auzit ceva si disparu imediat. Se auzi un sunet ca de geam spart si se inchise usa. Amaliia isi ridica obrajii inlacrimati si vazu ca umbra disparuse , insa nu zambi. Se ridica si incerca din nou usa , fara rezultat.
Se facu liniste. Da , liniste , dar una periculoasa...de mormant.
-Si acum ce sa fac ? Spune-mi ! Ce vrei de la mine !
Dupa un moment de pauza Amalia isi raspunse singura:
-Pff..am ajuns sa vorbesc singura! Ce caut eu aici de fapt ? Ce caut aici , cand ar fi trebuit sa fiu in turnul Eiffel , savurand un croissant si admirand privelistea mirifica a Parisului ? De ce eu...
Dar nu avu timp sa-si termine fraza caci se auzi o melodie de la etaj.
- E un pian ! Dar .. cum ?
